OMUL ȘI CASTELUL

Știam cîndva să fac – cu mîna mea!
un om de zăpadă,
un castel de nisip...

Azi, timpul se comprimă
fără chip
și-o poezie-ncape într-o rimă...
Te vindeci de alean cu aspirină
azi spațiul se dilată
ca un copil îndopat
cu pufarine și cu înghețată...
Unde sînt zilele de altădată?
Mama făcea cremă de zahăr ars
prietenii mă vizitau, cu bomboane fondante
colecționam timbre rare
luam lucrurile andante
priveam, în fiecare seară, luna
și, mai presus de toate, alergam
numai de dragul alergării
și strigam din rărunchi: „Jos minciuna!”...
Scriam scrisori lungi, salvam gîndăcei,
miroseam regina nopții
pînă-n staminele ei

zîmbeam
iubeam
contemplam

apretam
gulerele albe de fetiță
silabiseam mirată bre-be-nei
făceam fotografii alb-negru
visînd la epoca celor color...
Îmi rămînea și timp pentru somn
îmi rămînea și timp pentru zbor...

Azi, cu tot echipajul de roboți performanți
cu tot statutul meu de vip
și cu toți fanii dornici să mă vadă

de-abia mai reușesc să-nchipui
un om de nisip
un castel de zăpadă...