Cu mȃna ta pricep tot infinitul
Și tot cu mȃna ta cad în neștire,
Prin ochii tăi îmi redescopăr mitul
Ce mă învață despre nemurire.

Atȃt cȃt infinitul ține, ne iubim
Și ne întindem pana ca îngerii pe soare,
Deși în amănunt nu credem că murim
Cu fiecare stea ce omul trist o moare.

Chiar goliciunea mea te sperie în vis
Căci demonul, de înger tresare și dispare,
Iar eu încerc tăcuta să-ți spun, cum am promis,
Că locul meu în tine mă ține și mă doare.

Nu știu să mor aproape de oamenii cei drepți,
Păcatul meu purtȃndu-l ca umbra rătăcită,
Dar pot să fiu o slugă a celor înțelepți,
Căci tot ce tu îmi dai mă lasă-nmărmurită.

Și iată cum ridic statuie fericirii,
Nemulțumită doar de patima mirării!
În sufletul de om dau naștere iubirii,
Căci cerul este plin de îngeri ai uitării...