Ceea ce părea veșnic s-a pierdut
pentru totdeauna.
Dragostea mamei mele s-a ofilit
și a ajuns rădăcină uscată
la mine în suflet.
Am peticit odată o urmă de respect
dar firul de dezgust
s-a-ncolăcit de jur imprejur.
Va veni o zi, în curând,
când voi pleca și nu voi mai privi în urmă.
Nu sunt fiul risipitor
iar ea va plânge iar
căci în veci nu mă voi întoarce
să îi mai alin suferințele.
Eu o înteleg dar ea nu mă înțelege,
cred că nicicând nu a știut
ce năzuințe, ce simțiri
am tot purtat în gânduri.
De sub o aripă protectoare am plecat
când am aflat ce-i zborul
dar după un timp am revenit,
am încercat să-ngrop fiorul
de dezămagire.
Am reușit să iert dar n-am uitat
și sunt pe punctul de a zbura din nou
singur, așa cum îmi place mie.
Cu propria mea povară.

Amintirile ce le port
vor fi raza mea de soare după ploaie.