poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2110 .



povești cu fete (I)
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Griet ]

2007-03-04  |     | 



Fetițele mici își fac întotdeauna un obiect de adorație, un adevărat templu la care doar ele, lacome, au acces, din “prietenele lor cele mai bune”. Unele se jură că se înrudesc cu acestea , că le pot fi surori, și încheie pacturi dintre cele mai înflăcărate penrtu a nu le părăsi pâna la o sută de ani. Fiecare își face din casa, din jucăriile celeilalte, un teritoriu de care se mândrește pentru că au acces la ele aproape la fel de mult ca proprietarele.
Și eu am fost la fel. Doar cu o diferență. Am colecționat prietene.


A. era o fată blonduță, cu ochii mici și o gură foarte rotundă. Îmi amintesc că avea un mers săltăreț, care mă amuza, mai ales că în timpul mersului avea trupul ușor aplecat în față și părea că înaintează hotărâtă spre un ceva fermecat care lucea departe în fața ei. Când ne certam glasul ei avea un fel de mieunat care mă făcea imediat să-mi strâng păpușile și s-o las singură pe pătură în grădina blocului.
Pe vremea aceea mă fascina acea fetiță felină pentru că avea casa plină de jucării de pluș. Mama ei le făcea și când mă invita la ea le admiram necontenit. Aș fi vrut ca și mama mea să-mi facă jucarii de pluș, altele decât acea închipuire de iepure cu burta rotundă și salopetă care atârna într-un cui din debara. Când am împlinit șase ani mama ei mi-a dăruit un fluturoi pufos pe care l-am ținut cu sfințenie atârnat de ușa de la șifonier până în clasa a patra.
Mai erau însă și fetele de la blocul ei, cele mari, care insistau în fiecare zi să aduc de sus toată plasa cu păpuși, elasticul, coarda…după ce-mi cotrobăiau prin punguța cu haine de Barbie, jucam două serii de “Coca-Cola” la elastic și făceam un tur de coardă se plictiseau și mă trimiteau sus cu ele. Nu înțelegeam de ce A. nu-mi lua apărarea niciodată și de ce ei nu-i cereau să aducă nimic de-acasă. Când ne certam ea rămânea cu ele la bloc și părea că se distrează de minune în timp ce eu mestecam în ciudă câte trei gume Sindy și căutam fără chef cretă prin grădina blocului.
Când am intrat în clasa întâi A. nu m-a mai interesat prea mult.


Mă făcusem “soră” cu I.. Această fată grasă, cu picioarele scurte și groase, cu un râs strident, exercita o fascinație apoape diablocă asupra mea. Avea ochii albaștri-verzi, așa îi plăcea ei să spună (“se deschid vara, devin azur” – “azur”, iată un cuvânt pe care cu siguranță de la ea l-am învățat), un nas foarte lat, și gura-i era mereu deschisă ca să spună ceva pe care ea, și apoi după un timp și eu, îl consideram foarte inteligent și interesant.
I. de fapt n-avea mare lucru; avea păpuși care doar o imitau pe Barbie, o bucătărie de păpușă care doar o imita pe cea de Barbie, haine de păpușă care nu aveau Barbie scrise pe ele, câteva jucării de pluș sub pat și un pian mic care mergea doar daca loveai clapele cu putere. Reușea însă să te convingă că tot ce are, orice are sau orice ar putea avea este mult mai frumos și de dorit decât ce aveai tu. Părinții mei au fost exasperați după ce mi-au cumpărat o casă Barbie (una adevărată, chiar de Barbie, cu tot ce-i trebuia în ea!) și m-au auzit spunând că vreau și un dormitor de păpuși așa cum tocmai primise I..
I. știa multe lucruri însă, citea mult pe vremea aceea, îmi făcuse cadou câteva cărți (ea adusese moda cu Mary Poppins printre fete, așa că de la ea citisem toate volumele). Ea citise prima “Legendele Olimpului” în clasa a patra și ne învățase pe toți ce trebuia să știm ca să ne putem juca de-a zeii. Normal, era Afrodita pentru că era convinsă că este cea mai frumoasă. Eu eram Artemis pentru că asta îmi mai rămăsese să fiu. Știa unele cuvinte ciudate, pe care eu nu le știam, și le folosea în conversațiile obișnuite despre băieți de pe podeaua ei cu o lejeritate care mă complexa.
Mai târziu, prin clasa a șaptea, mi-am dat oarecum seama că îi plăcea enorm să te facă se te simți inferior, fie că îi erai prieten, coleg, fie că te ura; spunea peste tot că e deșteaptă și frumoasă, că nu poți să n-o iubești, atât este de simpatică, că are părul blond (era șaten) și fundul mișto (era imens)...evident, ea avea cele mai tari haine, indiferent de cum arătau și de unde erau luate, și culmea, toți credeam asta. Îmi amintesc că avea o oribilă pălărie cu model de dalmațian, pe care o purta iarna la geaca ei argintie, și pe care am fost indivioasă. Nu știu de ce îmi doream și eu o așa pălărie care acum mi s-ar părea de-a dreptul hidoasă.
Ea avea întotdeauna cele mai noi casete, cu Britney Spears și cu Five, trupa aia de băieței frumușei din care ne alesesem fiecare un favorit. Aducea moda în muzică și când s-a lăsat ea de ascultat Genius în clasa a patra (sau a cincea?) ne-am lăsat toți.
I. nu admira pe nimeni decât pe A., de care a fost îndrăgostită din clasa întâi până într-a patra și apoi pe băieții aceia mai mari din liceu dupa care i se scurgeau ochii în pauze; la vederea unui dintre ei, începe să țipe și să țopăie de fericire, devenea cvasi-isterică și plănuia cum să treacă pe lângă el cât mai seducător. Aici însă teritoriul acestei ființe se oprea brusc și forța ei dominatoare nu avea niciun efect. Băieții aceea o ignorau cu brio și în sinea mea eram bucuroasă că ceva îi este inaccesibil.
Foarte târziu, în clasa a opta când deja nu mai era prietena mea cea mai bună, mi-am dat seama că era de fapt o ființă rea, și nici atunci nu eram foarte convinsă pentru că nu credeam în existența sufletelor rele. Nici acum nu cred pe deplin.


De fapt cu I. o terminasem printr-a cincea, când a apărut T.. O ființă căreia parcă îi era rușine să existe așa, pur și simplu; părea atât de stingherită în pielea ei albă și sub ochii aceia albaștri ce se întrevedeau vag prin bretonul blond, încât mi-a atras atenția din prima zi de școală. Când am vorbit cu ea prima oară m-am simțit atât de bine încât mi-am spus, că va fi prietena mea cea mai bună din acel moment. Altfel nu mi-o închipuiam existând, decât ca prietenă a mea. Pentru asta fusese adusă în clasa noastră.
T. era blândă, vorbea încet și nu spunea nu niciodată. Stătea intr-o casă interbelică și avea o cameră plină de tot felul. Mereu descopeream lucuri noi, mereu ne jucam altceva, mereu inventam altceva, avea un umor care mă făcea să râd până mă dureau mușchii toracelui și mă tăvăleam lângă patul ei. În clasa a șasea, pe vremea când colegii noștri se ocupau de lucruri mai serioase, sprijinind pereții liceului sărutându-se cu limba, nouă ne plăcea să ne prostim în toate felurile și să râdem de lucruri de care poate n-ar mai fi râs nimeni; dacă mă gândesc acum, nu cred că ne-am plictisit vreodată împreună. Mi se părea prietena ideală și eram atât de lipită de ea încât nu-mi inchipuiam ce ne-ar fi putut opri să rămânem nedezlipite până murim.
Îmi amintesc că, din dorintă de a o face părtașă la toate domeniile din viața mea, am luat-o cu mine la țară o săptămână. Nu mi se părea nimic mai delicios decât să putem să râdem zi și noapte împreună și să explorăm dealurile, să mâncăm impreună, să stăm împreună sub părul din curte, să vizităm împreună vecinele care făceau prăjituri după-masa. Într-o noapte ne-am hotărât să ne culcăm foarte târziu așa că ne-am furișat în bucătăria de vară și ne-am făcut câte un ness. În noapte aceea am tremurat amândouă ca niciodată iar T. a început să facă bube roșii pe picioare care o făceau să se zvârcolească în pat de durere. După două zile mama sa a venit s-o ia de la noi de la țară fără niciun cuvânt. Am plâns o zi întreagă.
Apoi a intervenit singura forță care ne putea dezbina, și anume I., I. geloasă că nu mai eram prietena ei cea mai bună, I. posesivă și răzbunătoare, care și-a folosit toată răutatea de care era capabilă la cei 13-14 ani ai ei pentru a ne despărți.
Deveniseră cele mai bune prietene, mi-o furase pe T. ca pe o pereche de pantofi de Barbie și făcea tot posibilul să-mi arate că sunt tot timpul împreună, îmi povestea pe unde au fost și ce-au făcut, făcându-mă să cred că din primordii încoace nu mai existaseră ființe atât de apropiate ca ele două; mă întristam și plângeam pe genunchii tatei și totuși nu dădeam vina pe I., ba chiar îi luam apărarea în fața mamei. Fascinația ei nu-și slăbise strânsoarea.

Am întâlnit-o pe T. de curând, am stat la o cafea să depănăm povești și mi-a povestit câte a suferit din cauza lui I., cu care a răms prietenă pâna la terminarea liceului. Mi-a mărturisit că și ea crede că era ceva necurat cu ființa asta; și ea îi căzuse în tentaculele veninoase și totuși după fiecare ceartă ceva o făcea să-i redevină prietenă. Am râs împreună de ideea că ar fi deținătoarea unor forțe ale răului.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!