Apăs clanța. Uşa se dechide cu un scârțiit uşor, dar dur în aparență. Un aer cald mă învăluie, mă ademeneşte înăuntru, mă atrage, mă aspiră către neant.
O melodie frumoasă, limpede, uşoară pluteşte în aer. „E o harpă“.
“Cum să nu o recunoşti ?” îmi aruncă Apariția usturător.
Simțindu-mă jignită, înaintez în cameră şi observ că întunericul devine lumină. Chiar în fața mea, la doi metri, într-o lumină aurie, cu raze calde, şedea în măiestria ei, Harpa. Lângă dânsa stătea cumințel scăunaşul. Într-un suflet, alerg până la ei. Simt o dorință interioară care mă copleseşte. Doresc să o ating. Doresc să-i frământ corzile cu degetele, să le fac să vibreze la atingere, să genereze sunetul, ca să mă învălui în el şi să fim unul, să simt că zbor printre adierile lui. Ceva mă împiedică. Uitasem că Apariția încă mă mai ține de mână.
„Vrei să o atingi ? Ai să ARZI ! E prea sacră pentru sufletul tău ! TU eşti prea prigănită pentru atingerea ei. Nu te las !”
Auzind asta ... o furie interioară mă face să fiu plină de ură, împotriva celui care îmi interzice să-mi ating propriul suflet !
Un sunet se ridică din direcția ei. E calm, e uşor, liniştitor... mă calmează.