poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 89 .



Despre Dragoste sau Divinitate(a din om)
personale [ ]
(volumul în curs de elaborare) În faţa Iubirii. Reflecţii minore

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2019-08-04  |     | 



De bună seamă că Dumnezeu a fost foarte îndrăgostit când a creat Lumea.


Antidotul perfect la nimic este iubirea. Vindecarea de uitare tot prin iubire se obţine. Şi de frică tot prin iubire se scapă. Şi de singurătate.


Singura erezie în iubire este actul nesupunerii în faţa normalităţii.


„Anomalia” în dragoste are propriile legi, Înseşi Divinităţii dragi, căci astfel, ieşit din sine, omul se apropie inevitabil de Creator.


Din dragoste fie faci Povestea vieţii tale, fie sursă redutabilă de inspiraţie şi de cunoaştere sau şi una şi alta, în niciun caz izvorul nenorocirilor personale.

Nu se supără Dumnezeu că am iubi „prea mult”.


Numai iubind fără măsură, vei fi demiurg fără să rişti vreo blasfemie, nici altă ieşire-din-realitate.


Dragostea şi inchiziţia nu ar trebui să aibă nimic în comun.


Dragostea nu se livrează după principiul cartelei.


Şi floarea o să prindă curaj să-şi aşeze rădăcinile pe un loc în care omul s-a sfiit să trădeze.


[Şi totuşi!] Iubirea nu sfârşeşte cu o vorbă. Nici cu o „hotărâre”.


Doar în sanctuarul intimităţii celei mai fireşti, poţi legaliza „ţinerea de mână” fără prea multă birocraţie.


Grija noastră cea mai mare ar trebui să fie iubirea. Iubirea aceasta palpabilă, de aici şi de acum, dar care, temerară, fără vreun consimţământ sau vrere ale omului, adevărată fiind, îi aruncă acestuia punţi spre infinit.


Iubirea, ca cea mai înaltă dintre nobleţi, ar trebui să oblige, asta de nu cumva totul se cade a veni de la sine, fără minimul sentiment al constrângerii.


2 oameni care se iubesc sunt 2 oameni care, alături, străbat o cale, când cu bucurie nesfârşită, când cu dureri stranii-catifelate, când cu împăcare, în contratimp recuperându-se reciproc.


Suntem sclavi ai sufletului, ai nevoii lui de roşu, de fragilitate, de atotputernicie, de viaţă.


Întâlnirea noastră trebuie să fie acel exemplu pe care oricând să-l putem da pentru a argumenta „secunda infinită”, prăbuşirea în veşnicie a timpului, astfel demontând orice teorie a relativităţii.


Dragostea doare adesea, asemenea unei injecţii cu eliberare prelungită.


Eva a fost zămislită din coasta lui Adam nu pentru a se dovedi supremaţia acestuia din urmă, ci doar singurătatea şi nonsensul lui de moarte.


Asemenea minţii, şi sufletul trebuie exersat în mod constant pentru a evita o posibilă prăbuşire în anonimat.


În iubire, stările de graţie alternează cu cele comune şi chiar greu suportabile, la rigoare agonice şi asta nu pentru că vreun dumnezeu sadic ar sabota constant fericirea omului, ci pentru că peste putinţă i-ar fi acestuia din urmă să poarte pe umeri un paradis continuu. Din crâmpeie făcut, adesea obişnuit cu nimicuri şi jumătăţi de măsură, „desăvârşirea nesfârşindu-se” (atribut exclusiv al Divinităţii) ar deveni pentru el în scurtă vreme o povară alienantă, drogul care l-ar face incapabil de a se recunoaşte ca fiinţă mărginită, normală, adică umană. Nu în ultimul rând, fericirea ar deveni inoperantă, căci, lipsind minimul termen de comparaţie / antonimie, omul s-ar plictisi de moarte şi ar ajunge să piardă sensul celei dintâi, prin devalorizare. Trăind „mai-puţin-fericirea”, fiinţa umană se va umple pe sine în clipa de graţie, la rândul său, aceasta procurându-i suficiente rezerve de tenacitate şi de înţelepciune pentru a supravieţui încercărilor ulterioare. Astfel, asumându-şi-le pe amândouă, într-o perfectă relaţie de circularitate, omul se va putea privi în oglindă fără să se dispreţuiască, dar şi fără să se autopreamărească. Suficient de lucid, se va lăsa acaparat, neriscând nici înstrăinarea de sine, nici de Dumnezeu.


A iubi înseamnă să mergi pe cale, să vezi un porumbel imaginar, convins să te opreşti, de teamă să nu-i calci zborul.


Iubirea aceea care ne face clarvăzători nu este chiar la îndemâna oricui. Mult mai uşor este să iubeşti facil, fără conştiinţa facilităţii. Cei dintâi vor accede la cunoaştere şi desăvârşire. Ceilalţi vor experimenta relativitatea în limitele înguste ale plăcerii. Fiecare, în felul său, va fi fericit. Numai unii însă îşi vor putea învia dumnezeul lăuntric.


Orice iubire adevărată culminează în Frumuseţe.


Componenta seismică a iubirii este decelabilă în actul cu efect revoluţionator.


Ca să faci dragoste, musai trebuie să fii îndrăgostit. Dumnezeu este şi rămâne îndrăgostit, oricât de dezamăgit ar fi de aplecarea-spre-jos a propriei creaţii, adesea infantilă în ingratitudinile ei.


Din iubirea abstractă nu se poate naşte viaţă.

Cu certitudine Iubirea este responsabila numărul 1 cu expansiunea Universului.


Soarele are nevoie de iubirea omului. Şi copacul. Fereastra aceasta atât de închisă. Cuibul păsării. Mai ales golul dintre noi. Expansiunea universului este condiţionată de iubire. Primul big bang a fost mijlocit de un grăunte de iubire. Acel grăunte se numea, ca şi azi, Dumnezeu.


În faţa iubirii, moartea se jenează de moarte.

Doar iubind vom ieşi din materie, cum fluturele dintr-o larvă.

Adesea Dumnezeu ne iubeşte cu lumina stinsă. Şi asta nu pentru că ar avea claustrofobie, ci numai înţelepciunea actelor discrete, demne de chipurile străluminate.


Big bang-ul este uriaşa răbufnire a vieţii din / prin Cuvânt, în calitatea acestuia de principiu energetic condensând convingerile afectiv-religioase ale Cosmosului. Când se va petrece, acel big crunch nu va fi altceva decât comprimarea creaţiei lipsite de iubire şi de credinţă, până la matca originară, unica aptă să garanteze următoarea expansiune.


Iubirea înseamnă Intimitate. Intimitatea este Taină. Iar Taină este atunci când sunt doar Ea şi (= cu) El.


Când El şi/sau Ea vin în Povestea Lor cu istorii multiple, atunci prezentul nu mai are minima şansă de a se eterniza, cuprinzând laolaltă trecut şi viitor. Experimentând multiplu, pierzi dreptul la Istoria ta Unică, Irepetabilă, în fapt evenimentul personal fiind acaparat, până la a intra în anonimat, de un trecut străin, de un viitor al tuturor şi, implicit, al nimănui. Diferenţa ar putea fi aceea între o culoare genuină şi un simulacru cromatic, anihilabil / anihilant, în ultimă instanţă, prin propria inconsistenţă. Pentru unii ar putea fi dureros, pentru alţii – în niciun fel! Primii sunt purtătorii-de-culoare-genuină, ceilalţi – intraţii-în-simulacru. Nu toţi vor accede la Mântuire!


Ca parte a evenimentului afectiv, vei şti să te descoperi drept instanţa-vehicul de care Iubirea are nevoie pentru a-şi manifeste vocaţia destinală. Astfel, mic descoperindu-te, măreţ vei fi, de-a dreptul prin Iubire, Ei supunându-i-te.


Cine bagatelizează constant în iubire, supralicitându-şi „talentul” histrionic, este un saltimbanc care, mai devreme sau mai târziu, va fi scos în-afara-Sentimentului, tot aşa cum în afara Legii.


Iubirea este lucru grav: nu intrăm în ea când vrem, nu ieşim când ne tună.


Făcându-ţi un obicei din a bagateliza iubirea, vei sfârşi prin a deveni victima propriei superficialităţi inconştiente.


Iubirea este un Demiurg sui-generis: ea ne-a zidit, doar ea ne poate lua viaţa.


Intimitatea este un sanctuar în care nu se intră în gloată. Împărtăşirea unuia cu celălalt se face ritualic, având adânc impregnat sentimentul-convingere al Unicităţii Întâmplării. Astfel petrecându-se lucrurile, nicio realitate exterioară nu-şi va putea revendica vreodată un fief. Proprietari cu drepturi depline, Ea şi El vor păşi nestingheriţi şi invincibili în Nuntă.


Nu poţi pretinde că iubeşti pe cineva, când tu habar nu ai să distingi – drept Unică şi Irepetabilă – persoana în cauză, fie şi dintr-un grup de numai 2 entităţi. În acest context, persoana aceea nu are cum să reprezinte „marea ta slăbiciune”, ci, cel mult, un capriciu de moment, căruia inevitabil îi va lua locul un altul, odată experienţa respectivă consumată. Experimentând hybris-ul, fără minima conştiinţă a culpei, nici a valorii, în scurt timp viaţa ta mică va deveni marea trambulină înspre nimic.


Nici să fii iubit nu poţi pretinde când cu bună ştiinţă încalci codul elementar al iubirii, într-un desfrâu experienţial, ce se vrea nevinovată tentativă gnoseologică, cu multiple „motivaţii” organice.


Când iubirea atârnă vizibil pe o unică parte a balanţei afective, e semn că trebuie să te eliberezi. Numai când pasărea înfometată se va înfrupta echitabil / simetric, vei şti că trebuie să rămâi. Vei rămâne firesc. Fără niciun sentiment al constrângerii.


Nu sta prea mult cu cei lângă care rişti să-ţi împrăştii sufletul! Apropie-te constant şi rămâi în preajma oamenilor care te ajută să te regăseşti, la rândul tău părtaş fiind regăsirii lor!


Să iubeşti pe cineva cu toată inima este un Miracol. Să minţi că iubeşti pe cineva din toată inima este o crimă.


Şi Copacul poate şi-ar dori o-mai-repede-înflorire. Dar se abţine. De dragul Primăverii. Într-o sublimă-neostentativă atitudine de Iubire!


La unii [= mulţi] iubirea rămâne la stadiul de pulsiune pasageră. Atunci, ori redefinim iubirea, ori îi scoatem în afara Sentimentului pe făptuitorii de confuzii terminologico-conceptuale!


Unii nu vor experimenta niciodată Iubirea ca Taină, în mod constant ei luând în derâdere actul intimizării.


Mult prea adesea s-a exagerat rolul stimulilor externi în declanşarea anumitor trăiri, aceasta în detrimentul propriilor structuri afectiv-instinctuale ale receptorului. Astfel, adesea experimentăm stări-pasiuni-miracole-patimi-obsesii-căderi în abisuri pur şi simplu din cauza noastră, iar nu a „exteriorului”. Mult mai la îndemână însă ne este a da vina pe ceva-ul din afara noastră, mai ales atunci când intuim un inevitabil oprobriu public.


Sado-masochism sau fals raport de directă proporţionalitate: „cu cât îţi voi greşi, cu atât te voi iubi”.


Libertinajul îl face pe om să-şi piardă nu doar capacitatea de a iubi cu adevărat, ci şi pe aceea de a-şi manifesta omeneşte gelozia: subiectul „pasiunii” risipindu-se în colectiv, adică în anonimat, nicio eventuală pierdere nu mai este asimilată tragediei.


Foarte probabil, Făt-Frumos nu o răpea / salva pe Cosânzeana din raţiuni hormonale; imboldurile lui erau dictate de Anima şi, în acest context, de un cod al onoarei impecabil. De aceea, trupul pleca împreună cu Sufletul în Eternitatea Vie, nu în ţărâna moartă. Poveştile poartă constant în ele acea dâră aurită de Adevăr, iradiind dinspre Origini. Nu trebuie decât să ne încredem, chiar dacă, adesea, realitatea organică este mult mai la îndemână şi infinit mai tentantă.

Diferenţa dintre a i se face dor de cineva vs. a dori pe cineva = A iubi fundamental cu Inima vs. A iubi tangenţial cu Inima.







.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!