poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2110 .



In memoriam Gabi Oană
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mirela Zafiri ]

2011-07-27  |     | 



Cumva sentimentul pe care îl trăiesc este de nevrednicie, în sensul unei temeri de a nu putea strânge în câteva rânduri toate gândurile care mă frământă, care mi-au mocnit în inimă 40 de zile și nu și-au găsit corespondent în vorbe. Mă tem că n-am să spun tot ce gândesc, mă tem că nu voi spune tot ce-ar merita să fie spus.
Mi-e vie în memorie tristețea din dimineața zilei de 18. 06. 2011, când am primit tragicul mesaj: “Azi noapte GABI OANÃ ne-a părăsit. Dumnezeu să-l odihnească în pace.” Știam că e suferind, știam cât e de grav, dar cumva, speranța moare ultima și chiar credeam că ar mai putea fi șanse...
Moartea este o realitate de care suntem conștienți, dar devine crudă când vorbim de apropiații noștri. Întotdeauna am crezut și afirmat că moartea e o trecere spre ceva mult mai interesant decât ce trăim noi aici, spre ceva mult mai grandios, o contopire cu adevărul, cu marea energie universală, o reîntoarcere în Dumnezeu unicul- inteligența absolută și iubirea nemărginită. Având un crez atât de luminos, moartea nu mai pare un salt în neant, ci un pas înainte de care nu are sens să te temi, ci dimpotrivă, să-l aștepți cu interes la momentul oportun. Care este însă acel moment ar fi problema, pentru că observ că nici unul nu mi se pare oportun. Am devenit conștientă de durerea despărțirii de cei dragi în ultimii 5 ani, când au început să-mi plece pe calea fără întoarcere întâi unchii, apoi tăticul meu. Sunt o persoană binecuvântată cu multe rude, cu o legătură de familie strânsă, cu multe mătuși și unchi pe care i-am simțit mereu aproape. Când au început să mă părăsească am înțeles ce înseamnă moartea. Până atunci totul era filosofie, aventura de după viață, dorința de-a intra în nemurire, cunoașterea deplină, contopirea cu absolutul. Când am gustat-o, a devenit durere. O durere atât de copleșitoare încât îmi sfâșia sufletul iar mintea se învârtea în cercul suferinței căutând soluții absurde care ar fi putut schimba momentul, aruncându-l în alt timp, cu altă finalitate. Dorința de a modifica prezentul, de a alina suferința celui drag e atât de diferită de conceptul de a-l ajuta să treacă pragul spre eternitate pe care l-am tot studiat în ultimii ani. Când trăiești se poate întâmpla orice, se poate schimba totul într-un moment - când ai plecat în moarte, e pentru totdeauna, în neschimbare. Moartea este cel mai definitiv lucru pe care l-am cunoscut. Aici este durerea. Ne putem îmbărbăta între noi, ne putem ține firea, ne putem gândi la altceva, putem depăna amintiri, dar durerea țipă îndată ce lași garda jos iar timpul nu face decât să-i schimbe locul, înfigând-o mai adânc în trup. Definitivul este înfricoșător prin ireversibilitatea sa doar când îl guști. Altfel, când li se întâmplă altora, este normalitatea. Treceam prin timp – mergeam spre altceva, și deodată încep să mă poticnesc. Îmi pierd rudele, le plâng, sunt mai atentă la moarte, care începe să-mi răpească apropiații.
Opera e un loc în care trăiești multe vieți, în care mori emoțional de multe ori, e un loc în care suferi și te bucuri la fiecare spectacol, în fiecare rol. E șansa de a consuma viața din plin, alături de colegii din spectacole, e șansa de a fi altcineva, de a trăi alegerile altcuiva, cu care în momentul respectiv te confuzi. Legăturile astfel create chiar dacă ființează doar la nivelul subconștientului, sunt puternice precum cele din război, când iminența morții ascute simțurile și pecetluiește destinele.
Primul rol pe care l-am jucat la Opera Brașov acum 10 ani, în 30. 06. 2001, a fost Franzi, din Sânge Vienez de Strauss. Poate de aceea pentru mine opereta, comedia, înseamnă Gabi Oană. Stăteam în culise la repetiții și-l urmăream. Era incredibil în Vercingetorix: “mai sunt momente, ce momente, să ajungem la-nvoială”, în sală se râdea cu lacrimi... chiar și cu emoția dinaintea intrării în scenă, nu puteam să nu-l urmăresc din culise cât era de dedicat rolului și cât de bine îi venea. Þinea la imaginea sa pe scenă, era un adevărat profesionist. Și-a prețuit și ocrotit vocea mereu, încât după terapiile invazive din ultimele luni era supărat că răgușise. Opera era pentru el alean iar cântul balsam pe suflet. În ultima săptămână de suferință cânta noaptea în momentele de trezie dintre două dormicum, când cuvintele nu-și mai aveau rostul iar durerea era viață. Până în ultimul moment de conștiență suna la teatru să întrebe ce programări i s-au făcut pe următoarea perioadă, ce roluri ar trebui să-și repete... Nu știu de ce am fost surprinsă când am aflat că repetase rolul din “My fair lady” cu fiica sa Adela, cu doar 3 săptămâni înainte de marea sa trecere. Era Gabi, profesionist până în ultimul moment – voia să facă premiera din iunie, și trebuia să fie bine pregătit pentru momentul când se va fi simțit mai bine, ca să poată merge la repetiții. A discutat o după-amiază întreagă cu prietenul său, Alexandru, concepția scenică și principiile rolului pe care fusese distribuit în My fair lady - era în așteptarea însănătoșirii care n-a mai venit. Sunt multe momentele în care Gabi m-a impresionat ca artist, însă unul cu totul special rămâne Bartolo din Bărbierul din Sevilla în care am avut norocul și onoarea de a-l avea ca partener încă de la debutul meu în Rosina. Noroc, pentru că este mai ușor să te integrezi în spectacol având ca partener un om talentat care te ajută în joc, care cunoaște mișcarea scenică, parcursul cât și intențiile personajelor, onoarea – pentru că într-adevăr Gabi făcea din toate rolurile sale perle ale comediei stârnind hohotul de râs numai prin apariția sa. Mi-a povestit Mihaela, soția lui, că la scena bărbieritului, senzațional interpretată de Gabi de fiecare dată, unde Mărcan / Figaro îi aruncă spuma pe față, a avut impresia că i-a intrat săpun în urechi, ochi și gură, și că s-a înnecat și-a căzut rău din cauza asta. A fugit la pauză la cabină să îl ajute, să vadă cum e, iar Gabi s-a distrat de grija ei și s-a bucurat de cât de veridic a jucat, încât până și pe soția sa a convins-o.
Ar fi atâtea de povestit despre cât de mult a iubit opera, despre cât de dedicat i-a fost în ciuda greutăților ultimilor ani, care i-au zdruncinat sănătatea. Publicul a fost cel care l-a răsplătit pentru profesionalismul său cu toată dragostea, de câte ori a avut șansa să apară în fața sa. Când pentru tine viața înseamnă scena și rolurile sunt tot mai puține iar frecvența lor tot mai mică, oxigenarea câmpului energetic nu mai funcționează la parametrii normali, supărarea devine frustrare, se întoarce împotriva organismului și din energetic locul devitalizat devine fizic. Suntem materie în schimbare și interacționăm cu tot ce ne-nconjoară. A avut iubirea publicului și aprecierea colegilor, dar vremurile tulburi i-au stricat rostul. E grea meseria de artist tocmai pentru că pui atât de mult suflet și s-ar putea ca sufletul tău să nu însemne nimic pentru celălalt. Aprecierile sunt relative, unii te văd bine, alții mai puțin..., oricui i se pot găsi nereguli când le cauți, uneori mâinile și picioarele lungi la o femeie sunt defecte insurmontabile! Important este cum percepi tu informația mediului înconjurător, cât de mult te lași cotropit, cât de dispus ești la schimbare. Dacă nu te doboară ceea ce te lovește, te călește și întărește. Nu am fost destul de uniți ca să-l apărăm, nici n-am știut cât de lovit a fost. Poate eram și noi loviți și ne pansam sufletele și nu mai vedeam în jur că sunt alții în situații mai acute ca noi... Acum e târziu. Aprecierile sunt doar o vorbă pe hârtie. Trebuiau făcute pe viu, mai des și mai mult, atât cât să-i hrănească sufletul doritor de dragoste și înțelegere. Azi se împlinesc 40 de zile de la trecerea în eternitate a baritonului Gabriel Oană. Sunt atât de tristă.

Mirela Zafiri, București, 27 iulie 2011

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!