Ecou...
Atâtea șoapte într-o clipă...

Și tot să văd
În rima verdelui din zare
A lumii stinse buze-n sărutare.
Ce caldă-i încleștarea morții
Pe cripte unde nici măcar
În întuneric nu mai mori.
Iar treapta urcă
Doar ca să cobori
În albul spus atât de rar
De umbra îngerilor
Ce-au venit...
Și n-au putut pleca...

Aud privire ce pășește
Pe albul aripilor ce s-au strâns
S-acopere durere ghemuită
În lacrimile ce au plâns...
Iar clipă îmi inspiră
Fuga mea rostită
Pe pojghița de gheață
Lăsată peste urma mea...

Tablou
În care vocea ta e vie
Și gândul meu în tine-i faptă
Îmi dă culoare
Și-mi îmbie
Prefacerea spre infinit...

Atâtea clipe într-o șoaptă...
Ecou...