Eseu

Călăuzit de fiorii vieții cotidiene mă destram din toate ungherele clădirii titanice orfice și mă transmut într-o formă divină pentru a cunoaște rostul meu material. Vibrez precum un arcuș de vioară pe strune,iar melodiile pe care le aud, mă înconjoară într-un perpetuu de abur albăstrui în culoare și tonic în substanță. Metamorfoza lăuntrică mă cuprinde cu totul și răbufnește în afară,înlănțuindu-se în dansul nebun al atomilor vieții. Mă împrăștii în lume-în timp și în spațiu-și strâng într-un punct,laolaltă,dimensiunea infinită,văzută și nevăzută,mă transform în tot și în toate,simt prin fiecare atingere zgomotul frunzei moarte căzute la pământ și pulsul universului ce se extinde, creând viață în miimi de secundă. Chibzuiesc ce e bine și rău,în același timp, despart lumina de întuneric și viața de moarte.Mă preling prin scorburi cu ceară și pășesc apoi în găuri de vierme,trec într-o altă lume,altfel decât cea pe care o cunosc. Mă transform într-un gând de iubire și mă picur apoi peste tot.Simt bucuriile și tristețile vieții și plâng în mine de miracolul existenței. Doamne,ce ai putut să creezi!Mă faci să simt totul prin tine,cu simțurile mele și pe înțelesul meu. Adevărul pur se ascunde în fiecare lucru simplu,el există dintotdeauna,numai că nu îl pot detașa de prefăcătorie și minciună. Călătoria prin viață și moarte mă apropie câte puțin de sublim.Nu-l voi atinge,cred,niciodată.Și totuși îl simt,îl văd,îl doresc câteodată lângă mine,însă se îndepărtează prin sine. Fărămițez cristale în palmă și le transform în praf de stele.Apoi îl arunc pe traseul nesfârșit al vieții să îmi poarte noroc,să mă dirijeze spre țelul suprem. Mă întorc în visul din viață și mă reculeg.Deschid ochii. Privesc cerul.Redevin ceea ce sunt.