poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3552 .



Trei Doamne-Doamne și toți trei
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [orice liman ]

2006-10-03  |     | 



Cred că eram pre-adolescent când am fost la un teatru de păpuși. (De fapt, n-am fost niciodată la un teatru de păpuși, dar aveam nevoie de o introducere.) Am intrat singur și am descoperit cu surprindere că am rămas singur în sală până la începutul reprezentației. Eram mirat și am vrut să plec, mai ales când luminile s-au stins, transformând spațiul imprecis din jurul meu într-un joc de umbre, joc din care făceam și eu parte fără să fi vrut. De undeva din spatele scenei mici, semicirculare, se îndrepta spre mine un zgomot pe care nu reuseam să îl definesc (și nu stiu nici acum, când universul meu lexical, ca și cel al sunetelor s-a extins), și care reușea să mă atragă, dar și să accentueze senzația de dezorientare și de ușoară teamă.

La un moment dat, undeva în centrul scenei (ușor impropriu spus “centrul”, pentru că un semicerc nu are așa ceva), o lumină portocalie, solară, venind de la o sursă aflată pe verticala acelui “centru”, m-a informat, așa cum nu iese fum fără foc, că urmau să își facă apariția “personajele”.

Așteptarea mi-a fost cumva înșelată. O păpușă asexuată, disproporționată, îmbrăcată în haine mini, care semănau cu cele ale cuiva care făcuse un drum lung... Capul, fața, nu exprimau nimic, nici inteligență, nici răutate, nici frivolitate, nici compasiune, nici speranțe, nici regrete. Dacă n-ar fi fost ochii, nasul și gura, probabil că faciesul său nu s-ar fi deosebit prea mult de aspectul exterior al unei mingi de tenis folosite prea mult.

Începeam să nu înțeleg nimic, mai ales că păpușa asexuată nu făcea nici o mișcare și nici nu “vorbea”: “privea” către un orizont fără orizont. (În continuare, voi renunța la ghilimelele pe care le-am asociat acțiunilor specifice unei fiinte vii.) Umbrele sforilor care o susțineau în poziție bipedă se ghiceau pe pânza albă din fundal, dar erau la fel de nemișcate ca și personajul de lemn, cârpă și nasturi care aștepta (oare?) să prindă viață.

Nu simțeam nici o senzație asociată vreunei emoții “artistice”: ochii mei nu percepeau nimic în afara unui obiect și a unor umbre, prin urechi îmi treceau sunetele acelea ciudate (flaut?) care nu aveau nici ritm, nici melodicitate.

În sală mirosea a praf și a apă veche, pipăitul nu participa deloc la experiență, iar toate adunate îmi dădeau impresia de gust amar.

Apoi, păpușa a început să se miște. Haotic, fără vreo logică a cineticii, fără țintă. Ritmul muzicii creștea, iar păpușa părea tentată să se izbească de pereți imaginari. Umbrele sforilor păreau să aibă propria personalitate și tindeau să se întrepătrundă, ca lianele pe un zid bătrân. Simțeam o tensiune pe care cu greu o puteam defini (deși, dacă ar fi să o caracterizez cu un termen contemporan, probabil că mi-ar fi ușor să folosesc expresia “multi-media”). Cert mi se părea că trăiesc un crescendo entropic, deopotrivă interior și exterior. Impresia mea de neînțelegere era tot mai persistentă, asemanatoare zborului unei păsări rănite, în picaj. Acum aș putea spune că trăiam o meta-confuzie: cea imediată, imanentă spectacolului cu un singur actor vizibil, dar neinteligibil, și cea care mă avertiza că în spatele acțiunii exista un sens ascuns, în acea clipă destinat doar mie. Într-un fel misterios, simțeam că marioneta îmi transmitea ceva și că, văzând lipsa mea de reacție, transforma jocul mișcărilor într-un dans al ironiei.

Aproape că auzeam (aici ar fi trebuit să revin la ghilimele pentru că de fapt nu auzeam, ci îmi imaginam că aud) un râs subțire, malefic, pe care buzele nemișcate ale păpușii nu îl schițau.

A fost momentul în care, anulându-mi voința care îmi cerea să aștept căderea cortinei, trupul meu s-a ridicat de pe scaun, iar picioarele m-au purtat către ieșirea din teatrul de păpuși, un loc aproape la fel de imaginar că însăși ficțiunea.

Afară, totul era la fel. Zgomotele străzii își continuau monotonia zilnică, oamenii treceau pe lângă mine fără să îmi acorde vreo atenție, vânzătoarele de loz în plic îi atrăgeau pe cei care nu erau în cele mai bune relații cu teoriile probabilității.

Mă simțeam singur, dar sigur. Eram un figurant neînsemnat, dar care nu făcea nici o notă discordantă cu “realitatea”. (Aici am fost obligat să pun ghilimele, pentru că am certitudinea că ziua care va precede ultimul meu drum va fi, din păcate, și ultima în care nu voi fi reușit să definesc acest substantiv. În fond, nu e deloc exclus ca acea zi să fie cea care mă va face să spun, cum a spus un om cândva sfârșit: “Vă cer iertare și vă iert pe toți”. Pentru că n-am știut să vă întreb și pentru că n-ați știut să îmi răspundeți.)

Acea zi a fost cea în care mi-am dat seama că atunci când privim obiectele din jur, când privim ființele din jur, când zburăm cu aripi pe deasupra lacurilor albastre, când facem dragoste, când întoarcem pagina unei cărți, când ciocnim un pahar cu cineva drag, când capitulăm în fața agresivității și neputinței, sau în fața frumuseții unei lăcrămioare, în oricare dintre aceste momente care ne compun existența, trupul, mintea și sufletul, în acea zi mi-am dat seama că intrebarile sunt mai importante decât răspunsurile.

Că atunci când ai ajuns pe vârful unui munte intâi privești către soare și apoi către locul de unde ai plecat.

Ce ar fi fost acea marionetă cu mișcări haotice fără mâinile nevăzute care o manevrau și fără mine, care să o privesc?

Ce ar fi fost păpușarul nevăzut fără obiectul căruia încerca să îi dea viață și fără prezența mea în sală?

Și ce aș fi fost eu, fără iluzia existenței acelui păpușar și fără existența iluziei acelei păpuși? Un spectator singur, într-o sală goală, mirosind a criptă și neființă.

Trei entități care se exclud și totuși se completează, pe o scenă luminată difuz și confuz de un soare care ne face să fim, zi de zi, atât de egocentrici.

Trei entități care mă fac (și pre-adolescentul din mine se întoarce, cu mers șovăielnic, aproape haotic, la cuvintele vârstei aceleia), să mă întreb “Unde ești tu, Doamne-Doamne?”...

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!