poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4405 .



Literatura si psihologia (I)
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [PetreAnghel ]

2011-01-31  |     | 



1.Ce spun specialiștii

Prin psihologia literaturii s-a înțeles:
* studierea scriitorului din punct de vedere psihologic, ca tip și ca individ;
* studiul procesului de creație cu decantarea legilor pihologice care se pot aplica în diverse opere literare;
* influenta literaturii asupra cititorilor;
* impactul literaturii asupra societății contemporane sau după aceea.
Toate aceste posibilități de abordare a literaturii sunt bine venite și nu se poate contesta existența acestor trăsături, fie la nivelul autorului, fie al cititorilor, fie în strânsă corelație. Nu este însă valabilă și reciproca. Mai exact spus: s-ar putea constata, de pildă, că toți marii creatori au ceva anormal în comportamentul lor și că acest ceva "șui" poate fi studiat și poate explica, oarecum, multe din paginile literaturii lui, dar nu este valabil și invers - nu ne spune nimic fapta unui nebun autentic...

Geniul a fost, încă de la începuturile omenirii, obiect de studiu și i s-a observat ieșirea din comun, din banalitate, până aproape de anormal. Este important însă să observam dacă această abatere a fost spre "în sus" său spre "în jos", dacă depășirea condiției de normalitate a omului a avut la origine modestia sa, convingerea că există un creator deasupra care trebuie imitat, ascultat, "învățat", său, dimpotrivă, folosești deosebirea sa pentru a-l contesta pe creator.

2. Singurul creator
Afirmația ca arta este creație are nevoie de o precizare de termeni. Nu putem vorbi despre creație umană decât la modul relativ. Singurul creator adevărat este Dumnezeu, Demiurgos, Tatăl. Artiștii recreează arta din fragmente de realitate, sentimente, gânduri experiențe. Dumnezeu a creat lumile din nimic, sau, oricum, din ceva inaccesibil unei ființe create.
Primul care nu a înțeles acest lucru a fost Lucifer, care a confundat ce era cu ce ar fi putut să facă. Privindu-și frumusețea, admirându-și inteligența, asistând la dezbaterile Dumnezeirii, auzindu-le cuvintele, a crezut că toate acestea îi aparțin. El nu a putut pricepe că este creat, nu creator. Imaginația lui era și este limitată. Romancierul știe cel dintâi asta: personajul creat nu poate ieși din țarcul fixat de autor fără voia acestuia. Când Dumnezeu a vorbit despre iubire, Lucifer nu a putut să vorbească decât despre o iubire care ar fi limitată, când Dumnezeu a vorbit despre dreptate, Lucifer a contestat dreptatea, dar n-a putut imagina un alt concept. Când Domnul spune omului "să nu mănânci din pomul...", Diavolul - Șarpe poate doar să introducă un cuvânt: oare cu adevărat a spus ?. Când Cain este amăgit, i se sugerează de către tatăl minciunii că el, Cain, ar fi creator, adică ar putea să aducă o jertfă originală, ca și când de originalitatea lui avea nevoie Iehova și nu de ascultare.

Câteva milenii mai târziu, Fiul, cel care fusese parte integrantă a creației, este ispitit de Satana cu împărăția acestui pământ, pe El, care crease cerurile și pământul. Sper ca ne este limpede că Satana nu este creator, ci un biet surogat. Singurul lucru pe care poate să - l facă este să înșele, adică să imite, să ia haina altcuiva, cuvintele altcuiva, să copieze forme.

În acest caz, artistul se poate socoti creator, doar în măsura în care acceptă că realitatea prima nu-i aparține, ea este deja creată. De Dumnezeu, de viață, de oameni, de întâmplări, toate la rândul lor trăgându-se dintr-un punct, singurul dătător de ființă. Aceasta nu înseamnă minimalizarea artistului, ci doar punerea lui pe un piedestal corect, acolo unde îi este locul.

Printre oameni, este limpede că nimeni nu este mai sus de cât el atunci când se pune problema re-creării, iar recrearea, în spațiul omenescului, este creație. Pavel intuiește exact diferența dintre omul faber și creator. Oamenii seamănă, cultivă, seceră, dar cel care face să crească este Duhul Domnului.” Cine este Pavel? Și cine este Apolo? Niște slujitori ai lui Dumnezeu, prin care ați crezut; și fiecare după puterea dată lui de Domnul. Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească: așa că nici cel ce sădește, nici cel ce udă nu este nimic; ci Dumnezeu, care face să crească”. Despre om, Psalmistul David ne spune că a fost făcut cu puțin mai prejos decât îngeri. Este puțin ? Cui nu-i este de ajuns, este bine să-și amintească faptul că este un pumn de lut în mâna olarului și depinde de Olar dacă va deveni vas de cinste sau de ocara. Înseamnă asta că omul este nimeni și odata cu el și creatorul ? Nicidecum. Dacă vrea omul, poate să fie fiu de Dumnezeu, și în planul creației și în cel al mântuirii.

Rolul artistului este să imite creația, s-o explice. Și să ajungă la descifrarea planului de mântuire. Și iată cum se poate aceasta: “Dacă ființele raționale doresc în mod sincer adevărul, Dumnezeu le va dărui lumină suficientă pentru a-i face în stare să decidă ce este adevărul. Dacă au o inimă gata să asculte, ei vor vedea suficiente dovezi ca să umble în lumină. Dar dacă în inima lor este dorința de a evada din adevăr, Dumnezeu nu va face nici o minune pentru a le mulțumi necredința. El nu va înlătura niciodată orice posibilitate sau ocazie de îndoială. Dacă în mod cinstit și sincer ei se prind de lumină și umblă în ea, acea lumină va crește până când îndoielile apăsătoare se vor risipi. Dar dacă aleg întunericul, întrebările și obiecțiunile cu privire la adevăr vor crește, necredința lor se va întări iar lumina pe care nu au vrut să o accepte va deveni întuneric pentru ei și cât de mare va fi întunericul acesta…”

În Poetica Aristotel nu se sfiește s-o afirme dezvoltând teoria - ului, ca reprezentare a realului, ca o reflectare a atitudinilor și acțiunilor umane. Și aceasta opinie nu este o părere izolata. Poetica lui Aristotel va sta mai târziu la temelia doctrinei clasicismului, prin care principiile sale devin normative ale artei, care trebuie să se caracterizeze prin:
1. echilibrul elementelor componente,
2. armonia nivelurilor de reprezentare și interpretare a realității.
Dintre toate ființele de pe pământ, poetul ( în sens larg, creatorul ) este frate doar cu profetul. Și el este conceput ( și acceptă ce spun alții despre el în acest caz !) ca un profet. El este un posedat, cuvintele nu sunt ale lui, îi sunt comunicate, le aude, le simte, îi sunt transmise, nu le știe sensul exact, are nevoie să le rescrie la nesfârșit.

3. Darul poetic
După o altă concepție, care dăinuie tot din vremuri antice, darul poetic este o recompensă: poetul nu are tot ce-i trebuie, nu poate să vadă ca toți oamenii și i se dau alt fel de ochi. În Odiseea, lui Demodoc, Muza i-a luat lumina ochilor dar i-a dat ”dulcele dar al cântecului", iar orbului Tiresias i-a dat viziunea profetică. Homer însuși, autorul Odiseei, este suspectat de urmași ca ar fi fost orb din punct de vedere fizic. Din nou ajungem la reciproca și poate la viceversa lui Lefter Popescu din nuvele Doua loturi: invers nu este adevărat - orbii nu au toți vedenii și nu sunt toți poeți. Nici jumătate și nici măcar a mia parte.

Nu este însă exclus că artistul vrea ceva, iar acest ”ceva” este o recompensă: el nu a fost iubit de părinți (sau așa credea el când era mic ) și, ajuns mare, vrea să demonstreze ca ei nu l-au cunoscut ; a fost părăsit de iubită și prin versuri arată profunzimea sentimentelor sale; el crede ca putea să conducă și n-a fost înțeles, de unde preferința cutărui prozator pentru personaje puternice, lideri care împrumută calități chiar de la romancier. Artistul este un nobil ”răzbunător”, el atrage atenția semenilor asupra greșelii săvârșite în legătura cu persoana lui și a altora asemeni lui.
Că este și vanitos, cine ar putea să conteste, nici chiar el. Să-l auzim :

Ș-acuma află ce-a rămas să afli!
Ascultă! Glasu-mi tot mai sus se-nalță!
Eu bine știu cât sunt de-ntunecate
Aceste lucruri, dar speranță mare
De glorie mă săgetă la inimă
Cu tirsul ei cel ascuțit, vărsându-mi
În piept amorul dulce-al poeziei.
Și eu acum înflăcărat de dânsul,
Cu mintea plină de avânt cutreier
Þinuturile cele neumblate
Din țara Pieridelor, pe unde
Nu I-a călcat piciorul nimănuia.

Din faptul că artistul este un hipersensibil, cu o delicatețe aparte, nu se poate trage concluzia ca el este un neurotic incurabil, așa cum crede Freud: ”Artistul este la început un om care se îndepărtează de realitate pentru că nu se poate împăca cu faptul că se cere să renunțe la satisfacerea instinctelor și care atunci, în fantezia lui, dă frâu liber dorințelor sale erotice și ambițiilor sale exacerbate. Dar din această lume a fanteziei el găsește o cale de întoarcere la realitate ; cu talentul lui deosebit, el creează o noua realitate în care introduce fanteziile sale, cărora oamenii le recunosc o justificare considerându-le drept reflectări valabile ale vieții reale. și, pe această cale, fară să urmeze drumul ocolit al efectuării unor modificări reale în lumea exterioara, el devine cu adevărat eroul, regele, creatorul sau favoritul care ar fi dorit să ajunga.” Prea bine.

Dar Freud și școala psihanalitică de după el nu iau în calcul și firile artistice care compun nu din frustrare, ci din prea plin, fiindcă dăruiește, cu adevărat, doar cel care are, cel care nu are, doar își închipuie că dă. Este greu să acceptăm ca Eminescu a scris doar ca să arate ce mult ar fi putut să-și desmierde iubita, și ca nu ar fi fost capabil și în realitate s-o facă. Balzac scrie și ce a văzut, a simțit și a făcut, nu doar ce a visat. Lampedussa este chiar un nobil adevărat, el, autorul, nu doar personajul lui. Dostoievski a fost, bună parte din viața lui, un ”demon” neliniștit și certat cu societatea.

Scriitorii n-au acceptat diagnosticul lui Freud, și nu doar din mândrie, ei recunosc că sunt bolnavi, dar nu de neputință, ci de preaplin. Lucian Blaga cere “dați-mi un trup voi, munților!” , tocmai pentru că are o simțire prea profundă și o inimă prea mare... Dacă neputința ar fi cea care creează, am fi demult inundați de artă, dar arta este rouă, și roua nu inundă, reflectă doar, în fiece strop, marea lumină. Arghezi simte la fel :

Doamne!
Mi-am pus roți la tălpi și la umeri aripi.
Și-n aripi și-n roți foc am pus.
Și zbor acum repede ca raza, mai sus ca șoimii și aproape de stele.
Un luceafăr a trecut prin aripa mea, și aripa mi-a luat foc, împușcată cu aur…

S-a mai atribuit scriitorilor, în special poeților, capacitatea de asociere a percepțiilor senzoriale venite de la două sau mai multe simțuri. Auzul și văzul, de pildă. În literatura română, Al. Macedonski a fost interesat de aceasta sinestezie.
Este, mai interesantă decât opinia lui Freud, sugestia lui T. S. Eliot, poet și eseist englez de origine americana, laureat al Premiului Nobel, în 1948; el opune credința religioasă instabilității interioare, mai ales în volumele de versuri ”Paragina”, ”Miercurea cenușii”, ”Patru cvartete”: ”Artistul este mai primitiv și totodată mai civilizat decât contemporanii lui (...) mentalitatea prelogica persistă la omul civilizat, dar apare numai la poet său prin poet”.

Este cert ca nici poeții, cât ar fi ei de uniți într-o famile doar a lor, nu pot fi socotiti toți la fel nici cel puțin sub aspectul modului în care percep inspirația. Unii, în adevăr se cred posedați, și declară că lucrează după un dicteu automat sau sub presiunea propriilor lor obsesii, neinteresându-i nimic altceva, și considerând ca nu au nicio obligație față de cititor. Alții revin asupra versului, studiază, compun, regizează. Aceștia sunt poeții meșteșugari, savanții, constructorii. La romancieri, lucrurile par puțin mai clare, s-ar putea spune ca nici un romancier n-ar pretinde să fie crezut ca a stat în transă doi trei ani, cât a scris romanul...
Dar și aici lucrurile se complică. Thomas Mann, unul dintre cei mai lucizi scriitori ai tuturor veacurilor, cel care urmează pas cu pas povestea biblică în Iosif și frații săi, la finalul celui de al treilea volum declară: ”Așa le-a vorbit ( Iosif, n. n. ) și au râs și au plâns împreună, și toți au întins mâinile înspre el, care statea în mijlocul lor, și ei îl atingeau, iar el, de asemenea, îi mângâia. Și așa se sfârșește frumoasa istorie de Dumnezeu născocită”.

Warren și Wallek consideră că cea mai influentă dintre antitezele moderne este cea stabilită de filosoful german Nietzsche (În Nașterea tragediei din spiritul muzicii, 1872): diferența dintre Apolo și Dionysos, cei doi zei ai artei la greci, respectiv cele doua arte și procese artistice pe care le reprezintă: arta sculpturii și arta muzicii; starea psihologică a visului și cea a beției extatice.” Acestea corespund aproximativ clasicului și romanticului (sau poeta vates). Mai departe cităm din același volum, de dragul adevărului, dar și al autorului citat, un distins profesor de la Cluj: ”Mai putem da încă un exemplu, cel al lui Liviu Rusu, un cercetător român contemporan, care deosebește trei tipuri fundamentale de artiști: ”tipul simpatic” (care, în actul creației, este vesel, spontan, ca o pasăre), ”tipul demoniac anarhic” și ”tipul demoniac echilibrat”. Exemplele nu sunt întotdeauna fericite, zic Wellek și Warren, dar teoria tezei și antitezei prezentate de tipurile ”simpatic” și ”anarhic” și a sintezei lor într-un tip superior în care lupta cu demonul s-a terminat victorios, stabilindu-se un echilibru de forțe, este sugestivă. Ca exemplu al tipului superior, mareț, Rusu îl dă pe Goethe: dar va trebui să adăugăm aici toate marile noastre nume: Dante, Shakespeare, Balzac, Dickens, Tolstoi și Dostoievski”. În fugă fie spus, iată că nu avem motive să ne plângem ca nu suntem observați de cei din Occident. Am întâlnit până acum doua nume de români: A. D. Xenopol și Liviu Rusu. De ce ei și nu alții ? Pentru simplul motiv că lucrările lor sunt în limbi de circulație, accesibile cercetătorilor.

În această luptă dintre scrisul rațional și cel inspirat, între clasic și romantic, între Occident și Orient, consemnăm și câteva ciudățenii ale inspirației ; Schiller păstra mere putrede în biroul în care lucra ca să se inspire, Balzac scria îmbrăcat doar după ce punea pe el haine de calugar, convins ca oficiază un ritual; Proust și Mark Twain scriau stând culcați în pat. Pe Constantin Noica l-am văzut scriind cu un blat de scândură așezat pe genunchi. Unii scriitori au nevoie de liniște, alții de vacarm, unii scriu noaptea, alții doar la lumina soarelui. Milton scria în timpul echinocțiului de primăvară și de toamnă. Samuel Johnson susținea ca un poet poate scrie oricând, dacă se apucă de lucru cu tenacitate. Evident ca așa este. Cândva, la începutul cursului, stabilisem clar care este deosebirea dintre un romancier și un flecar. Să ne amintim: romancierul este cel carte duce la capăt povestea pe care vrea s-o scrie. Când ce ai de comunicat te copleșește, nu poți dormi liniștit și nici să nu scrii că n-au putrezit încă merele. Dar dacă atât de puțin îi trebuie unui artist să scrie, nu vom fi cinici, ca să scrie îi vom lăsa în cameră, în laboratorul lui de creație, această cameră obscură proprie, și mere și pere, și proaspete și putrede.

4. Psihologia scriitorului
Este imposibil să concepem o operă de artă în afara autorului ei și oricât am dori să nu ne intereseze numele acelui ins care s-a trecut pe copertă, fie în timpul lecturii, fie după aceea, ne vom opri îndelung asupra sa și vom încerca să-l cunoaștem. La rândul lui, autorul, oricât de impersonal s-ar dori, nu reușește să nu se trădeze: el este, vrând - nevrând, de partea unui personaj, iubește și detestă anumite fapte, are copii preferați, chiar dacă toate personajele fac parte din ființa lui. Viața pe care el a dus-o nu poate să nu se strecoare în operă, oricât de distilat ar fi procesul și oricât ar fi realitatea din literatură o realitate de gradul al doilea. Iată părerea teoreticienilor:" Când e vorba de un scriitor narativ, ne gândim la faptul că acesta creează caractere și "inventează" povestiri. Nu încape îndoială că, de la romantism încoace, ambele aspecte au fost concepute prea simplist, personajele și intriga fiind considerate fie drept originale, fie drept copii ale vieții reale ( o concepție aplicată și literaturii trecutului), fie drept plagiate.

Totuși, chiar și la cei mai "originali" romancieri ca Dickens, de pildă, tipurile de caracter și procedeele narative sunt în cea mai mare parte tradiționale, fiind preluate din inventarul literar profesional consacrat". Devine logic să se afirme că scriitorul, în acest sens, are puține posibilități de invenție la îndemână, ci mult mai multe șanse de a combina. Caragiale, de pildă, avea tipurile deja preexistente la Alecsandri, modul de a numi personajele, la fel. Arivismul îl cunoștea de la Nicolae Filimon, taifasul nesfârșit al eroilor din "momente" îi era cunoscut din viața de zi cu zi. Înseamnă aceasta că a plagiat ? Nici vorbă de așa ceva.

Un autor are la dispoziție un număr surprinzător de mic de conflicte, de tipuri umane sau de teme. Există, de pildă: conflictul între generații ( tată - fiu; șef - subaltern; noră - soacră, vezi "Soacra cu trei nurori" ), conflictul de clasă ( Vezi Mânastirea din Parma, Răscoala) ; între rase ( Samson și Dalila, Evreul rătăcitor ) . Există un numar redus de teme: iubirea între doi tineri cu piedicile inerente (Romeo și Julieta ), complexul Oedip sau Electra (Hamlet ), iubirea pentru pământ ("Ion") ; decăderea unei clase ("Viața la țară" și" Tănase Scatiu") ; apărarea țării cu orice preț ("Răzazboi și pace"), teroarea șefului (Doua loturi, de I. L. Caragiale, "Strănutul" de Gogol). Există câteva tipuri de personaje: devotatul, carieristul, trădătorul, afemeiatul; eroul, sfântul, păcătosul. Autorul combină aceste tipuri, el urăște lucrurile simple, teziste, el știe cel dintâi că nu există doar negru și alb, morți și vii, eroi și trădători, sfinți și păcătoși, grâu și neghină. Se pare că el a auzit cel mai bine sfatul stăpânului spus slujitorilor săi, atunci când aceștia au vrut să se ducă pe ogor să smulgă neghina. Grâul și neghina vor conviețui împreună până la seceriș. Există, uneori, un pact clar cu Diavolul, așa cum există un legământ cu Dumnezeu. Lameh, un urmaș la propriu al lui Cain, declară următoarele celor doua neveste ale sale, cu gândul, evident să audă și să bage la cap și alții:

Ada și Tila, ascultați glasul meu!
Nevestele lui Lameh, ascultați cuvântul meu!
Am omorât un om pentru rana mea,
și un tânar pentru vânătăile mele.
Cain va fi răzbunat de șapte ori,
Iar Lameh de saptezeci de ori câte șapte.

Să priceapă oricine cine este măria sa Lameh, care nu acceptă să fie jignit. Iuda, alt ambițios, nu are vreme de pierdut, vrea ca Isus să facă așa cum gândește el, și nu cum a învățat de la Tatăl și semnează un pact cu Marii Preoți. La fel Faust, după ce se înțelege cu Mefisto. Iată - l ce declară:
Ah, umple-ți inima, oricât de mare,
și când simți-vei uriașa desfătare,
Dă-i numele de care ești în stare:
Zi-i Fericire! Inimă Iubire ! Dumnezeu!
N-am nume eu
Pentru aceasta ! Simtământ e totul ;
Numele -i fum și zvon
Încețosând un jar ceresc...

E limpede, influențat de Mefisto, Faust nu mai cunoaște limite, grandoarea = grandomania "abolește opoziția ireductibilă Creator / creatură..."
Din felul în care tratează personajele, din combinația pe care o face între personajele observate și spiritul său, s-a spus că scriitorul realist observă comportamentul oamenilor, adică "empatizeaza", iar scriitorul romantic "se proiectează". Să nu exagerăm, însă, creația nu este acțiunea de a observa.

Personajele descrise de marii scriitori nu sunt niște indivizi pe care autorul i-a privit cu atenție, a facut observații asupra lor, și-a notat spusele lor și apoi le-a transcris într-o carte cu mai multă sau mai puțină fidelitate. Personajele din Faust sunt, s-a observat cu justețe, proiectările în literatură ale diferitelor aspecte ale firii lui Goethe. La fel se întâmplă cu Dostoievski: ar fi o copilărie să încercăm a vedea care dintre cei cinci Karamazov (patru frați și un tată ) îl reprezintă pe autor. Cine este, mergând pe aceeși logica, Rebreanu ? Titu Herdelea ? Așa mediocru să se fi văzut Rebreanu pe sine? Greu de crezut. El este, credem noi, și Titu Herdelea, și Ion, dacă ar fi rămas țăran, și Petre Petre, dacă s-ar fi pierdut în gloată. Nouă, afirmația lui Flaubert, atât de des amintită, ni se pare nu doar corectă și lipsită de exagerare, ci chiar modestă, restrictivă. Flaubert este și soțul Emmei, și prietenii ei, și vecinii clevetitori. El este tatăl acestor personaje. Autorul le creează, suferă pentru ele, dă fiecăruia ce cere, câtă viață și sentimente doresc ele, sau, și mai exact, pot să ducă...

Cu cât a creat mai multe personaje, cu atât un autor s-a topit în viața lor și este greu să-l mai extragem de-acolo. Ne este comod să-l recunoaștem pe Giuseppe de Lampedusa în Prințul Salina, fiindcă avem de-a face cu un singur roman scris de-a lungul unei vieții, deși nici celelalte personaje nu-i sunt străine, măcar că simpatia lui pentru cei care-i vor detrona clasa este vizibilă; dar când e vorba de autori prolifici, operațiunea este și mai dificilă. Balzac este și Gobseck și Le colonel Chabert, L’Illustre Gaudissart, Le pere Goriot, dar și Eugenie Grandet și La cousine Bette... S-a spus că Shakespeare dispare în piesele lui, nu-l găsim nici în piesele vesele, nici în tragedii, nici în sonete. De-asta a și fost bănuit că nu are identitate. El este arta cuvântului. Există în fiecare emoție a oricărui spectator ori cititor.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!