poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4301 .



Mircea Eliade& Furioasa iubire de țară
articol [ Carte ]
Colecţia: Cartografieri Critice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ioana Dana Nicolae ]

2008-09-25  |     | 






„Cel puțin, dacă ne va fi scris să ne prăbușim, să ne prăbușim creînd. E singurul nostru mijloc de a ne desolidariza de demența colectivă din jurul nostru.”(Mircea Eliade, într-o scrisoare către C. Noica)





În Jurnalul portughez, senzația de sfîrșit de lume e covîrșitoare, iar timpul - mașinărie de înghițit oameni, fără să-și aleagă victimele. În fața lui, geniul simte nimicnicie, drumul lui a fost deturnat, dacă fusese pregătit pentru ceva, acum nu mai contează, e doar ceva de ronțăit.

Mircea Eliade, atașat de presă pe lîngă Ambasada României din Lisabona între 1941-1945, scrie jurnalul pentru posteritate, dorește să-și lase ideile și lucrările în proiect, să fie cunoscute măcar planurile sale de creație :„a) în arta romanului, Viața nouă; b) în dramă, Tinerețe fără bătrînețe; în morală Comentarii la Legenda Meșterului Manole; d)în istoria și filozofia religiilor, Introducerea în istoria religiilor; e) în filozofia culturii, Symbole, mythe, culture; f) în folclor, La mandragore; g) în indianistică, ediția a doua, refăcută, din Yoga și Introducere în istoria religiilor indiene; h) în eseu, Muntele magic”. Și lista nu se termină aici, continuă cu lucrări începute sau doar plănuite: „o sinteză asupra originilor științelor, o mitologie a morții; o geografie mitică; o istorie religioasă a Daciei. Restul: romane, studii, călătorii, drame moderne, politică – sunt detalii.”
„S-ar putea ca multe dintre cărțile pe care aș vrea să le mai scriu să nu mi se îngăduie să le sfîrșesc. De ce să nu mă concentrez asupra mea însumi, numai asupra vieții, mântuirii și sănătății mele, făcînd din acest jurnal adevărata mea operă?”

Savantul e presat de tragismul prezentului, nu se poate documenta din cauza prelungirii războiului, în climatul lusitan cu ploi interminabile de toamnă care-i aduc răceli și melancolii tot mai greu de suportat. Adaugă la acestea și vîrsta, la 35 de ani se simte bătrîn și se grăbește să-și ducă proiectele creatoare la capăt ca să dea un sens existenței sale. Își cunoaște valoarea fără pic de modestie, uneori îl poți acuza de megalomanie, însă nu e decît un surplus de conștiință a valorii, mai ales cînd aceasta nu e recunoscută: ....”Niciodată n-am avut mai net sentimentul că sunt un mare scriitor...”

Þine cu meticulozitate inventarul manuscriselor realizate în Portugalia: 10 februarie 1942. „75 de pagini mari (cam 120 de pagini de carte) despre contrarevolutie și Salazar; 140 de pagini de roman, 25 de pagini din cartea de impresii despre Portugalia; 40 de pagini jurnal intim, 12 pagini jurnalul romanului; 10 pagini din „Latina gintă e regină” (primul articol care a și apărut acum citeva zile în Acçao).”

În paralel cu jurnalul intim, Eliade scrie și jurnalul romanului Viața nouă – „una dintre versiunile neterminate a ceea ce va deveni mai tîrziu Noaptea de sînziene „(Sorin Alexandrescu, Prefață)

Observă meschinăriile la Legație, afacerile murdare pe care le fac înalții funcționari, chiar dacă este război; sau oportunismul lui Pamfil Șeicaru trimis în misiune specială la Lisabona căruia i s-a promis Ministerul Propagandei. „Mă împăcasem cu România nouă a generalului și a lui Ică Antonescu (ce grozav seamănă cu Armand!...) pentru că ne aflăm într-un război crîncen – dar apariția furtunoasă și comic tragică a lui Pamfil m-a doborît. Toate masacrele, toate lagărele, toate umilințele, toate rebeliunile, toate purificările, toate programele generoase – ca să se ajungă din nou la Pamfil Șeicaru, la eternul nostru Pamfil, care a terorizat toți regii și toate guvernele, dar a căzut întotdeauna în picioare.”

Eliade notează cu disperare: „Astăzi în ceasul cel mai greu al istoriei noastre- pentru că ne riscăm însăși existența noastră ca stat- Pamfil Șeicaru e trimis în misiune oficială”; sau cu sarcasm: „Evident, nu strică nici Pamfil, dacă guvernul n-a trimis pe altul. Face și el, în felul lui, să se vorbească despre România. Tot ce ne poate servi e bine.”

Savantul e oprit din munca sa de cercetare și din cauza timpului pierdut cu „munca stupidă a presei și propagandei” pe care o are de făcut, citind și rezumînd ziare. „Contrastul între ceea ce aș putea face și ceea ce sunt nevoit să fac e tragicomic.” Sau: „A trăi cu ziarele înseamnă a te imbeciliza.”
Mulțumirea e foarte mică, a reușit în primele 5 luni să facă să se vorbească de România, dar cel mai bun mesager este tot arta, recunoaște că mult mai mult ar însemna traducerea lui Mihai Eminescu în portugheză și a lui Camoes în română.

Suferă de melancolii interminabile, cărora se abandonează cu „stranie, bolnăvicioasă, desfătare”, sfîșietoare în absența Ninei, mai ales după moartea acesteia în noiembrie 1944.
Singura sa religie rămîne scrisul salvator: „Cumplită tristețe.Scriu ca să pot supraviețui, ca să nu mă mai gîndesc, să nu mă mai simt.”

În toată această vreme rămîne fundalul zgomotos al războiului și uneori își dorește să plece pe front. Neputința îl paralizează: „Furioasa mea iubire de țară, naționalismul meu incandescent mă doboară. Nu mai pot face nimic de cînd România a intrat în război. Nu pot scrie. Am abandonat iar romanul.”
În acest jurnal, Mircea Eliade se zbate între două iubiri (Þara și Nina, soția sa) și în final le pierde pe amîndouă: la capitulare, în august – Þara și peste trei luni- pe Nina (20 noiembrie).

E foarte legat de prietenii săi cu care menține o relație epistolară. Pe Cioran, stabilit la Paris, îl ajută financiar și acesta acceptă cu inefabilă grație.

Mircea Eliade urmărește viața culturală românească și deplînge „copleșitoarea mediocritate a vieții culturale și publicistice”.
Recitindu-i pe clasici, îl deprimă aspectul slavo-grecesc al limbii, conchide: „Mult rău ne-a făcut nouă hazul lui Caragiale!” În schimb, pe Eminescu îl simte aproape și e fericit de coincidența inițialelor ME.

Face o analiză a romanului în 10 ani, între 1916-1926, și e dezolat că nu poate numi decît două romane mai valoroase, „Ion” și „Întunecare”. Dacă pe al doilea îl găsește mai slab la o relectură, primul i se pare magistral:”Este enormă cantitatea de fapte, de întîmplări și oameni în acest roman relativ concis (căci nu are nici macar 800 de pagini). O carte în care timpul intervine fără nici un artificiu; îl simți cum curge, cum desăvîrșește sau dezleagă”.

Găsim în paginile jurnalului dese referiri la creație: dorința de a trece mai departe, repede, la altă idee, după clarificarea unui lucru, cărțile pe care ar dori să le scrie, de care se simte plin, cărțile care „pleznesc” în el, despre ritmul de lucru al artiștilor: „În artă nu există reguli fixe. Nimeni nu poate spune că scriitorul trebuie să scrie încet. Scrie în conformitate cu geniul lui și ținînd seama de rezistența materialelor operei la care lucrează”.

Iată și un portret al românului interbelic și belic, așa cum apare și la Hortensia Papadat Bengescu: „spilcuit și pomădat, lichea și secătură”, „Românii sunt cunoscuți și apreciați așa cum sunt văzuți în străinătate. Și în străinătate așa sunt. Cîteva mii de lichele mai mult sau mai puțin simpatice ne clasifică definitiv neamul”.

Omul modern e mai nesănătos, mai nevropat fiindcă n-a mai găsit ritmul cosmic în societatea industrială, „n-a izbutit să se adapteze noului mediu cosmic pe care i l-au creat propriile sale descoperiri și mijloace de producție.”„Deci, prin orice mijloace, trebuie redobîndită o conștiință cosmică a omului.”

Un alt scop al scrierii acestor pagini, declarat chiar de la început, este teama de degradare pe care o pune pe seama presiunii politicii, a istoriei, a lenei mentale, a abandonării manuscriselor sale la Oxford, a sărăciei intelectuale a Lisabonei.

Teribila criză de conștiință și spaimă de moarte, viscerală, în august 1944 îl șubrezește și fizic, suferă ca niciodată și cînd se mai reface constată că și-a revenit și moral că nu se mai simte „ca o lepădătură”. După capitulare „Luna august a fost infernul meu. Au fost zile cînd n-am avut putere, nici chef să deschid o carte, să privesc cerul, să visez. Am trăit ca o larvă înnebunită de febră. Complet intoxicat. Nu am curajul să scriu aici tot ce se întîmplă cu mine. Sper să mă salvez. Nu este numai o neurastenie sau surmenaj, cum credeam. Este pur și simplu o întunecare a minții.” Pe 11 septembrie: „Ce s-a întîmplat cu mine în ultimele șase săptămîni? Am impresia că luna august 1944, și îndeosebi a doua jumătate a ei, a fost cea mai groaznică lună a mea, de cînd mă știu. Zile întregi n-am știut pe ce lume trăiesc, avînd două-trei atacuri de neurastenie pe rînd.”

Omul care atinsese cele mai înalte culmi spirituale prin meditație, în Hymalaia, ajunge acum în cele de mai jos, în abisuri. Recunoaște, însă destul de subtil, spaima de moarte prin care trecuse, criza existențială care-i șubrezise în așa hal sănătatea încît a zăcut la pat cîteva săptămîni: „Nu am curajul să scriu aici tot ce se întîmplă cu mine. Sper să mă salvez.”Nu-și reneagă crezul legionar, doar se-nconvoaie, înfrînt de istorie, doar are teamă că va sfîrși ca mulți colaboraționiști. O remarcă aluzivă la o serată în Ambasadă, plasează politica legionară a lui Eliade sub influența soției sale, Nina, legionară înfocată, nepoată
de general din regimul lui Antonescu. Dar savantul își apără propriile convingeri, nu aruncă asupra soției această povară.
Nimic patetic, ci spus la modul simplu, o relatare a unei stări. Nici un semn de penitență tardivă, nici de oportunism. Simte căderea, știe că înapoi nu se poate întoarce, nici în timp, nici în țară. E aici „spovedania unui învins”.

Rămîne în seama istoricilor și a moraliștilor să admonesteze furioasa iubire de țară a lui Eliade. În acest controversat jurnal, document, noi vedem omul sub vremi, care-și arată trăirile mari sau mici sincer, fără teatralitate, mărirea și degradarea fără încercarea unei minime cosmetizări, deși scria jurnalul conștient pentru posteritate.



Mircea Eliade, Jurnalul portughez și alte scrieri, Editura Humanitas, 2006


Articolul poate fi citit și în Revista Nouă, nr 8/2008

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!