poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4341 .



Kiki în cireș (Mihail Gălățanu)
articol [ Carte ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dorel Cristea ]

2009-08-27  |     | 



ABSOLVENT, în 1988, al Facultății de Fizică-Mecanică din Galați, oraș în care s-a și născut, angajat la Șantierul Naval și la Fabrica de Plase Pescărești, profesor de gimnaziu, inginer în București în 1989, iar după 1990 redactor la Expres, Flagrant, Capital, Playboy, Evenimentul zilei, Mihail Gălățanu (n. 1963) și-a făcut intrarea în literatură sub girul criticului Alex. Ștefănescu, care i-a prezentat pe 13 decembrie 1983 (data morții lui Nichita Stănescu, poet pe care probabil de aceea îl mai pastișează din când în când, voit sau involuntar) un grupaj de versuri în SLAST, prefațându-i apoi placheta intitulată „Știri despre mine” (Ed. Litera, 1987) și comentându-l elogios în chip repetat de-a lungul anilor. De la bun început autorul a mizat pe cantitate, scriind cu entuziasm mii de poeme (dar și proză), încredințat, pesemne, că din toate se va alege ceva memorabil. Aș putea să spun (dar n-o fac) că abundența aceasta e un semn al condiției sale de autodidact. Mă limitez la a observa că nu e singurul care produce pe bandă rulantă și nici singurul care, acum, că s-a dat drumul la publicat oricât și oricum, tipărește cam tot ce a scris, lăsându-ne pe noi, cititori și/ sau critici să selectăm în locul lui. Ceea ce voi și face, nu înainte de a observa că autorul a tipărit după 1993 (anul în care i-a apărut al doilea volum de versuri) zece cărți de poezie, un roman și un volum de nuvele. Anul și găvanul, cum zice poporul, referindu-se însă la alt soi de producere. Au atras atenția și chiar au intrigat plachetele „Poetus captivus” (1999), „Memorialul plăcerii” (2000), „O noapte cu Patria” (2000) și „România cu prostii” (2001), de un nonconformism afișat.

LA CEL DE-AL unsprezecelea volum de versuri, „Mormântul meu se sapă singur” (Editura Vinea, București, 2003, 100 pag.), Mihail Gălățanu consideră că trebuie să treacă la temele grave. Este, probabil, vorba mai curând de o strategie decât de o determinare existențială. Unde nu se dezminte poetul, e în lipsa de discernământ liric, cartea cuprinzând în cea mai mare parte a ei fie banalități, fie excese care vor să epateze cu orice preț. O banalitate emfatică este textul-motto, pe care poetul îl va fi învestind cu cine știe ce sensuri, dar care nu are, la urma urmei, nici unul: „Þin în mână o cheie. Nu știu ce-i cu ea. Nu-mi aduc aminte de unde ar putea fi. O încerc peste tot. Sigur, ar putea fi de la serviciu. De la slujbă, vreau să zic. De acolo de unde lucrez. De la unul din dulapurile care adăpostesc documente. Burdușite de documente. Dar nu seamănă cu o cheie de la serviciu. Atunci mă gândesc c-ar putea fi de acasă. De la șifonier. De la scrinul cu scrisori mai vechi, care încep toate cu «dragă». Și unde mai țin niște poze în care vreau să mă uit doar eu. Sau poate de la noptiera în care țin banii. Banii. Acolo sînt banii. Dar de ce aș purta cu mine cheia de la un loc unde sînt numai bani și atât? Poate că e o cheie de la vreo cutie poștală. Poate am rezervat, în gară, un compartiment, la bagaje de mână”. O (anti)metafizică a nimicului fără nici un haz. Și fără nici un fel de legătură cu restul. Cu lestul, era să zic! Ce-ar putea interesa aici? Poate ce reprezintă pozele alea în care vrea să se uite doar autorul! Nu?
Întoarcem pagina și dăm peste secțiunea macabră. Primul poem se intitulează „Mortul în viață”, pleacă de la premisa arhicunoscută că toți suntem muritori, că putem dispărea în fiecare clipă, că moartea e cineva din familie la care nu suntem atenți, dar transpune toate astea în banalități enorme care se vor, probabil, profunde (pentru că, altfel, de ce ne-ar mai vorbi autorul?): „Eu, unul, trag să mor de când m-am născut./ Așa trece viața mai repede./ N-am găsit altceva mai bun de făcut. [...] Degeaba aruncați cu pietre în mine,/ Ca într-o pasăre de noapte./ Orice profeție se împlinește./ Orice voce în noapte./ Orice tânguire./ Orice gârâit.// Fiecare zgomot e o premoniție./ Fiecare lătrat. Hihăit. Buhuhuit./ Sînt un mare alergător,/ alerg de când m-am născut”. În finalul textului, o dă pe cinism și pe proză: „Cineva din familia dumneavoastră în fiecare clipă stă gata să moară. Mulțumesc, la fel se întâmplă și în familia mea. [...] Ne pregătim să chemăm salvarea. Ambulanța. Dricul. Dar salvarea nu vine. Ambulanța întârzie. Numai dricul este punctual. Al dracului de punctual. Acolo au pus un om de nădejde. De-al nostru. Care știe ce-i viața. Pentru că știe ce-i moartea. Care, de la o vreme, trage să moară și el. Mai trage o vodcă. O bere. Un basamac”. Sunt de făcut aici trei observații. Mai întâi că eventualul cititor nu pierde nimic în urma utilizării croșetelor. Ba dimpotrivă. Apoi că, deși debitează inepții, poetul e foarte scrupulos cu punctuația, ceea ce poate fi un semn bun, dar și un posibil semnal că putem chema ambulanța de care vorbește. Și, în sfârșit, că se pricepe și la băuturi mai proletare, cum ar fi basamacul.
Trecând peste textul următor, care se cheamă nici mai mult nici mai puțin decât „Tinctura de echimoze”, ajungem la momentul unde suntem epatați de cultura poetului, care ne trimite fără nici un rost la titlul unui poem al lui Paul Valéry (dar nu la poem și nicidecum la Valéry), jucându-se, în același timp, cu virgula prin titlu și prin textul intitulat „Tânără, parcă”, deasupra căruia scrie „Thanatice (I)” – deși „Thanatice (II)” nu se află în acest volum, ci poate doar în opera viitoare a lui Mihail Gălățanu: „te sărut cu mormânt cu tot./ cu gura plină de pământ./ de viermi. De scânduri de sicriu./ de cruce putrezită în adânc.// și densă, luată de ape. Făcută corabie./ făcută plută. Corabie. Arcă./ pe sub pământuri. Peste hârtoape./ o hârcă de tânără parcă.// te sărut cu tot cu data morții./ pe care nici n-o știi./ acolo inscripționată pe micul tău monument./ pubian. Ca o efigie pe-un cent./ ca punctele pe zarul sorții.// te sărut cu tot cu data morții.”. Eufonia salvează poezia, s-ar putea zice despre final. Ar fi însă de observat că poetul a memorat din „Une charrogne” de Baudelaire doar „Et tu seras semblable à cette horrible ordure”, ignorând ideea ultimă că, totuși, poezia reține parfumul și esența divină a iubirilor descompuse.
Mergând mai departe, dăm peste poemul ce dă titlul cărții, colecție de banalități sau de elucubrații de acest soi: „oasele mele sînt bune de mâncat. Carnea mea se taie felii./ sângele meu se varsă și clipocește vesel,/ într-o ulcică de lut, curată. * o să se nimerească și pe-aici unul cu cuțitul prin mână,/ să mă taie delicat și să spună bodaproste de pe urma mea”. Iar după acest moment de necrofagie, izvodit, poate, dintr-o înțelegere vulgarizatoare a unui vers de Nichita, scos din context („pământ de carne, bun de mâncare”), iată un altul – cum să-i spun? – locativ: „dacă stau și mă gândesc mai bine,/ aș vrea totuși un mormânt cu două camere,/ poate c-o să vină cineva în vizită la mine/ și o să n-aibă-ncotro (sic!) și va trebui să rămână peste noapte”. Înțeleg (deși poetul n-o sugerează, dar ar fi mai frumos așa) că peste noaptea veșnică. Dar n-ar fi mai bun un blocnotes? Tot cu două camere! Oricum, față de cele de mai sus, prefer glumița următoare, mai caracterizantă pentru autorul nostru: „de ce țin unii sticla (aia plată) în pufoaică? Păi/ ca s-o aibă la inimă./ negreșit ca s-o aibă la inimă./ să nu mai încapă loc în inima lor/ și pentru alte sticle. Să lase, pasămite, sticla/ grea cu inima – și s-o facă mireasă./ să nu mai fie carecumva pe altcineva/ altminteri geloasă./ sticla e cea mai bună și cea mai apropiată/ a noastră femeie. Și-ncă, hei-hei,/ ce femeie!/ o femeie stilată, rafinată, din dop și/ până-n picioare – și nespus de frumoasă”. Nu-l putem contrazice pe autor, căci dovedește o competență indiscutabilă în materie de sticle plate și de „basamace”.

ȘI TOTUȘI se află în carte, pe lângă atâtea și atâtea inepții (între care această „artă poetică”, subintitulată „ut pictura poesis”: „am ejaculat și am întins/ pe pânză pata înfiorată./ e o pictură, nu? Cum nu s-a mai pictat/ vreodată” – text la care nu s-ar putea răspunde decât: „speri mata!”), și câteva poeme adevărate. Sunt tentat să cred că le-a scris întâmplarea. Dar le-a semnat poetul. Unul dintre ele se intitulează „Sângele tău e un arbore roșu”: „Sîngele tău se coagulează, devine bobițe./ seamănă cu un arbust de măceș. Sau cu unul de soc./ la nașterea ta am aprins în vin ramuri de soc,/ ca tu să nu mori niciodată. Ca să nu mai mori./ ca să nu mai mori încă o dată. Ca să-ți poarte noroc.// Sângele tău e un arbore roșu, răstignit. Care tocmai și-a strâns/ Ramurile sub pene/ și sub chip și formă de pasăre/ pe gură, pe gât și-a ieșit./ Ca sufletul tău, odihnind în lignit.”. Totuși, versul ultim, dictat de rimă, arată că poetul nostru are mai bună urechea decât gândirea. Un alt text, intitulat „Îngropatul de viu. Moartea clinică”, e un poem thanatico-erotic cu suflu intens, în care tonul de romanță șmecheresc-macho se amestecă indiscernabil cu suferința voluptoasă: „Cel mai frică îmi e c-ar putea să mă îngroape de viu. Și eu aș putea/ să mai fiu încă mișcător, să mai iubesc cu o mână căreia să-i mai vină/ chef să mângâie. Cu niște buze care să nu se împace cu rictusul fatal.// Cu niște ochi care, pe dinlăuntrul globilor oculari, ar începe iar/ să se miște, ca o hoardă disperată de sori rotitori. [...] Sînt Loth fugind din Gomora, care fuge numai în lacrima sa./ Moartea clinică ar fi pedeapsa mea, pedeapsa inimii mele,/ care se îndrăgostește atât de ușor.// să stau în sicriu și să-mi mai treacă prin cap amintirile cu tine,/ ca niște obuze care mă mărunțesc câte puțin, ca niște șrapnele/ care mușcă din mine halcă după halcă, osicior după osicior./ Binecuvântată fie dragostea ta, care mă ține încă în viață/ și după ce mor! Orice bărbat sau tânăr,/ n-ar avea pe lume decât un vis: să fie victima cestui amor!”.
Cam puțin, totuși, pentru un întreg volum în care, într-un poem de șapte versuri, Kiki suie în cireș fără să aflăm cine este Kiki. Referindu-se la un volum mai recent, "Poeme amniotice", Daniel Cristea-Enache făcea observația că, la Mihail Gălățanu, "când sunt rele, versurile sunt foarte rele. Dar când sunt bune, sunt foarte bune". E de necontestat mai ales prima parte a observației.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!