Virgil Diaconu›Poezii

De o parte a mesei stau eu; liniștea – de cealaltă parte. În fața mea stau, neatinse, bucatele fiilor mei. Ei vor veni mai târziu – nu

Înainte de miezul nopții: prințesa de argint, care aleargă desculță pe ceafa întunericului. Și strigătul meu, care o caută legat la

Călător prin sângele negru al nopții, la braț cu această femeie de culoare: noaptea. La braț cu această negresă, pe străzile

Doamne! Tu, care din strălucirea Ta ai coborât în negura însingurărilor mele, curățește-mă de spaimele cu chip de om ale zilei și de

Nici nu te-ai aranjat bine în acele de insectar ale uitării, că cineva dă înapoi limbile ceasului. Amintirile. O mulțime de ființe care

Despre copilul acela nu mai știu nimic. Eu nu mai știu nimic despre copilul din care am plecat… Castelul, la care el a trudit vreme de

Dragostea pe care ți-o port, dragostea mea, vine de undeva de departe. De foarte departe, din mine… Ea bate în porți, desferecă