Veronica Micle

Mițule iubit, De ce mă imitezi? Când îți zic eu ție ,,Dragul meu\" tu îmi zici ,,Draga mea\". Am să-ți fac proces că-mi plagiezi dezmierdările,

Când îmi plec fruntea pe mână Fuge gândul meu pribeag Și mă cred că-ți sunt stăpână Þie, vecinic mie drag. Și mai cred, ca altădată, Că

De-ai ști, iubite, cât de mult Mi-i dor ca glasul tău s-ascult, Ai veni pe-aripi de vânt Și mi-ai spune un cuvânt. Vorba fie rea sau bună, Am

„Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!” Ai zis tu, și eu atuncea, când pe-a dorului aripe Duși de-al iubirei farmec, – privind

\"Fugi\", îți zic, căci a mea minte Prevestește numai rău ; \"Nu te du\", șopteste-n taină Sufletul și dorul meu. Tu cunoști câtă iubire

Încetează de-a mai plânge Inimă făr\' de noroc Căci prin lacrime de sânge Nu s-alina, nu se stinge Al durerii mele foc. Foc ce arde în

Lui X Sterge-ti lacrima din gene, lasa-ti ochii tai senini Si nici urma sa nu fie c-ai fi plans sau ca suspini. Zambetul de ironie pe-a

Ai sosit, dulce uitare, Din cumplitul meu necaz Și din dragostea cea mare Nici o urmă n-a rămas. Și-n aceste ceasuri line, Eu cu suflet

Lui X Nu esti tu acela care mi-ai dat inimei mahnire; Nu te maguli cu gandul ca te-am plans sau te-am iubit, Ai fost numai intruparea unei clipe

Domnișoarei Eliza Candiano Și pe fruntea ta voi pune o cunună de mirt albă, Iar la gât îti voi lega cu-o bogată mândră salbă, Pe-al tău

Drag mi-ai fost, mi-ai fost odată, Dar ce-a fost n-a fost să mai fie, Am văzut c-această lume Făr-de tine nu-i pustie. Și luceafărul pe

Ah. du-te, tu suspinul meu, Departe să te duci mereu; Și de-a mea jale nimănui Pe unde-i trece să nu spui. Pe lume să nu te oprești, În vânt

Și ura și iubirea acuma de la tine Făr\' de însemnătate vieții mele-ar fi, Iubirea ți-am plătit-o cu lacrimi și suspine Și ura-ți neîmpăcată

În dorul meu de răzbunare Să am un braț de fier Eu aș sdrobi far\' de-ndurare Ca trăsnetul din cer. Tot ce în astă lume mică Măreț mi

Am plecat făr\' de căință Și m-am dus fără de dor, Ca să uit a ta ființă, Ca să uit al tău amor. Și plecând m-am dus în lume Numa-n voia

Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta Încetul la o parte șuvițele le-aș da, Senină să rămâie, curată ca un crin, Icoană de iubire la care să

Și ura și iubirea acuma de la tine Făr\' de însemnătate vieții mele-ar fi, Iubirea ți-am plătit-o cu lacrimi și suspine Și ura-ți neîmpăcată

Și cum s-a stins fără de veste Amorul cel nemărginit De-ți pare că e o poveste Ce alții ți-ar fi povestit. Și cum mereu în cale lungă Trec

Pasăre cu pene albastre, Martoră iubirii noastre, De-i sfârși cântarea ta, N\'asculta ce-mi spune mie, Dragul meu, căci cine știe Dacă mâni nu

În cenușă stă ascunsă Foarte-adese o scânteie Și-o iubire nepătrunsă Într-un suflet de femeie. Și de patimă e arsă Inima ce ți-am dat

Frumoasă, sfântă poezie, Ce-ai fost unicu-mi Dumnezeu Pe dulcea ta zădărnicie Cât preț a pus sufletul meu. Cât îmi părea că sunt de mare

Și-acum mă-ntreb eu: simțirea adâncă Cum de se naște pentru un portret ? Căci nu văzusem ochii tăi încă, Știam atâta că ești poet !\" De-aș

Sunt lăcrimioarele-nflorite Și când duios mă uit la ele La tine mă gândesc, iubite, Și-mi amintesc vremile-acele Când înflorite lăcrimioare Cu

Lumea mare și pustie înaintea mea se-ntinde, Nici cu ochii, nici cu mintea nu încerc a o cuprinde; Și-n ist haos fără margini, fără de-nceput și

Joi 8 oare seara 1882, februarie 18, Iași Scumpul meu băiet, Azi am primit scrisorica de la tine și am găsit-o atât de dulce și am cetit-o de

Pe-al meu gând sa fiu în stare Eu eu lanțuri l-aș lega Și, de voie, de nevoie Poate s-ar astâmpăra. Căci el fără de-a mea știre Pururea

Nu plânge că te dau uitării, Și nici nu plânge că te las Sosit-a ceasu-nstrăinării Și ceasul bunului rămas. Se rupe-un lanț plin de tărie Ca

Pe-al meu gând să fiu în stare Eu cu lanțuri l-aș lega Și de voie, de nevoie Poate s-ar astâmpăra. Căci el fără de-a mea știre Pururea este

Nu plânge că te dau uitării, Și nici nu plânge că te las... Sosit-a ceasu-nstrăinării Și ceasul bunului rămas. Se rupe-un lanț plin de

J’espère en vain et à quoi bon Rencontrer encore une fois Une autre âme, un autre nom Que j’aimerai autant que toi ! En vain, car

It’s gone, the yearning in my heart You’re longtime now forgotten; The days are crawling, torn apart, All pale, and cold, and rotten. Yet

Vas-t’en ! je te dis, car mon esprit Il prévoit seulement du mal Ne pars pas ! soupire un cri De mon âme secrètement Tu connais mon

C’est quoi le monde ? Un moulin Le temps le fait tourner autour La vie c’est l’eau qui coule toujours Et le meunier – Dieu même

What is the world? A watermill That Time around itself would nod Life’s at the running water’s wheel As for the miller – Himself, God.

The only luck and good thing In this world out of all It’s I’ve been always waiting For you, with all my soul. Of fate’s the only blow That

“Go”, I say, my mind foretelling only bad things for it, all; “Stay”, an inner voice is spelling For my longing and my soul. You do know I

The whole world is wondering Could any more room be made In your stunning garland’s ring For the tiniest grass blade ? But I know it could no

If I could I’d tie my thought And to heavy chains I’d seize Maybe then, willing or not It will finally appease For, without letting me