Măgarul și oglinda
de Vasile Militaru(2003)
2 min lectură
Mediu
Un măgar nerod și care cu vre-o câțiva ani în urmă
Viețuise lângă turmă, -
Când era silit să care
Pe spinare
Mii și sute de samare, -
Nu știu cum, prin ce\'ntâmplare
A ajuns
La coamă tuns,
Cu pomadă parfumată pururi uns;
A ajuns, în scurt, bogat
Și, -de necrezut, dar totuși lucru foarte-adevărat, -
Invitat prin mari saloane
De boeri și de cucoane.
Dar măgarul, îndispus,
Îi privea pe toți, de sus,
Căutând mereu s\'arate, cu\'ndrăsneli fără pereche,
Că\'i boer de viță veche, -
De și gesturile-i toate, totdeauna de gust prost,
Spuneau lumii, pe de rost,
Ce fel de boer anume era el și cine-a fost.
Într\'o zi însă, măgarul îngâmfat și crai de ghindă,
S\'a\'ntâlnit și c\'o oglindă,
iar oglinda, îndrazneață,
Numai drept stiind să spună, cică i-ar fi zis în față:
- Ifosul îți e\'n zadar,
Că, oricât de mult te-ai crede
Și ți-ai pune pe veșminte aur și mărgăritar,
Cin\'te-aude și te vede,
Altceva nu poate crede că poți fi decât măgar;
- Eu, măgar? - răcni măgarul, năpustindu-i-se\'n glaf
Și, c\'o singură copită, el facu oglinda praf.
- Ah, a suspinat oglinda, trecând dincolo de viață:
Adevărul, totdeauna doare, când e spus în față,
Și, oricât te știi pe lume ne\'ntinat ca albii nuferi,
Omule, când faci ca mine, pregătește-te să suferi.