Acei încurcă-lume ce au croit prin veacuri o altă hartă-a lumii cu visurile lor, Don Quijotiști notorii, mari vânzători de fleacuri scălâmbăind

Mă-nghesui mereu printre oameni în târgul acesta duminical. Mă calcă în picioare timpul, mă lovește un rânjet de cal. Mă caută la dinți un

Clădeam în fiecare zi și noapte urcând în mine trepte de argint, și înălțam altare și palate din visuri și din doruri care mint. Și dăltuiam cu

Eu m-am aprins târziu, fără de știre, din jaru-ncins ce tot mocnea în mine, din lucrurile la-nceput străine, ce au crescut mereu spre

„ Neadevărul este o condiție a vieții” (Nietzsche) Iată! Aici am strâns neîmplinirile toate, iubirile, speranțele

Am ars pe rugul vieții speranțe neîmplinite, idealuri puerile, sărmane bucurii, mănuși și coate rupte pe trepte năruite, caruselul și moara

Încet tu prinzi contur în disperarea serii când pescărușii jalnici mă sfâșie din zbor, când vântul dinspre ghioluri îmi înconvoaie merii, răpuși

Învăță de la umbră Că nu ești a oricui! În dimineața vieții când umbra-ți este-n față în scurta-ți tinerețe ce o trăiești senin, e singurul

Ne vom iubi sublim în altă lume, la care vom ajunge prea târziu, când carnea de pe noi va fi o umbră și nimeni n-o să poată a ne spune cum am

Nu mai pleca, tu, pasăre măiastră, din cuibul arcuit pe casa noastră. Știu, în sufletu-ți ca într-o mare se zbate toamna cu a ei chemare. Și