Ferestrele
de Stéphane Mallarmé(2011)
2 min lectură
Mediu
Sătul de trist spitalul plin cu tămâi fetide
Ce urcă printre albul perdelelor banale
Spre crucifixul mare-n plictis pe ziduri vide,
Își mișcă muribundul șiret bătrâne șale
Apoi, târâș pornește nu spre-a-ncălzi făptura
Lui putredă ci numai să vadă soare, iată,
Cu peri cărunți, doar oase, că slab lipi figura
De geamul unde-o rază în bronzuri îl desfată,
Iar gura,-nfierbântată și de azur vorace,
Ca tânără, stând gata a soarbe-al ei tezaur –
O piele virginală și de demult! să-nșface
Cu lung sărut voiește din bare caldul aur.
El, beat, trăiește, uită de-mpărtășanii crude,
Tizane, tusea, ceaiul și patul lui sortit
Și când amurgu-n sânge olane va să ude,
Cu ochiul prin lumina cuprinsă-n infinit
El vede lungi galere de aur precum lebezi
Pe fluviul tot de purpuri și de parfum dormind
Cu licărul sălbatic al liniilor repezi
Se legănând de-a pururi în nepăsări și jind!
Așa, scârbit de omul cu inima prea dură,
Scârnav în fericire trântit, doar poftă trează
Hrănindu-l și ce veșnic acasă rea lătură
El caută femeii s-o dea când alăptează,
Fug și m-agăț de toate ferestrele de unde
Întorci un spate vieții și, binecuvântat,
În luciul lor de-o rouă etern spălat ce-ascunde
Un Infinit cu zorii de aur cast, deodat’
Mă oglindesc și înger mă văd! și pier și-ador
− Să fie arta geamul, misticitatea fie –
A re-nvia și unde, în ceru-anterior
Al Frumuseții visul mi-e diademă vie’
Aici-jos însă, e, vai! stăpânul: ninge
Adesea boarea-i hâdă în adăpostu-mi pur
Iar vărsătura neagră-a Prostiei mă împinge
Să îmi astup trist nasul chiar față de azur.
E vreun mijloc, tu, Eul ce știi amărăciunea,
De-a sfărâma cristalul de monstru insultat
Și-a evada, în aripi vădindu-și goliciunea
− Cu riscul de cădere pe veci, ca un damnat?