Ah! carnea-i tristă iar cărțile, citite toate. Să fug, să fug de-aici! Simt păsări îmbătate Ce zboară printre spume și bolți

Evantai Reci roze pentru-a prinde viață Vor întrerupe toate-odată C-un alb caliciu fără pată Suflarea-ți

O, visătoareo, spre-a plonja În pur deliciu, volatil, Învață, printr-un truc subtil Să-mi ții arípa-n mâna ta. Răcoare de amurg

Eclogă. Faunul: Le-aș vrea, aceste nimfe, perpetue. Un duh, Rozalbul lor, că pare-mi să joace, -ntr-un văzduh Topit de somn. O umbră iubisem?

O rêveuse, pour que je plonge Au pur délice sans chemin, Sache, par un subtil mensonge, Garder mon aile dans ta main. Une fraîcheur

These nymphs I would perpetuate. So clear Their light carnation, that it floats in the

Ochi, lacuri cu beția \'nălțării mele peste Biet histrionul care eram, cu drept înalt Penaj funingini joase de lămpi în orb tresalt, Fereastră, -n

Sătul de trist spitalul plin cu tămâi fetide Ce urcă printre albul perdelelor banale Spre crucifixul mare-n plictis pe ziduri vide, Își mișcă

The buried temple through the sewer\'s dark Sepulchral mouth that drools out mud and rubies Reveals abominably some god Anubis His whole snout

Lace passes into nothingness, With the ultimate Gamble in doubt, In blasphemy revealing just Eternal absence of any bed. This concordant

Care mătase-ar fi aproape Balsam în timp de torsul nor În care doar Himere mor Când din oglinzi îl lași să scape? Pe calea noastră steaguri

În saga ta să fiu notoriu Vin ca erou înspăimântat Călcâiul gol când și-a lăsat Pe vreun gazon de teritoriu Pentru ghețari atentatoriu Naivul

Orice orgoliu-n fum spre seară Torța își scuturând dispare Fără nicicând eterna-i boare Să-l smulgă din absență iară Urmașul moștenind

Soarele patron a toate Razele oricum prea viu Uluit cămașa scoate Colo-n spate la geamgiu.

Copii, neveste, supe La drum pe muncitor Felicită că rupe Inelul tuturor.

Totdeauna, ce-are-a face Titlul când, ca un erou, Soarbe-dușcă-n ger tenace. Strigă iar un număr nou.

Rien, cette écume, vierge vers À ne désigner que la coupe; Telle loin se noie une troupe De sirènes mainte à l’envers. Nous naviguons, ô mes

Le vierge, le vivace et le bel aujourd\'hui Va-t-il nous déchirer avec un coup d\'aile ivre Ce lac dur oublié que hante sous le givre Le

II. Scène La Nourrice — Hérodiade N. Tu vis ! ou vois-je ici l’ombre d’une princesse ? A mes lèvres tes doigts et leurs bagues et

Des avalanches d’or du vieil azur, au jour Premier et de la neige éternelle des astres Jadis tu détachas les grands calices pour La terre jeune

Quelconque une solitude Sans le cygne ni le quai Mire sa désuétude Au regard que j\'abdiquai Ici de la gloriole Haute à ne la pas

A la fenêtre recelant Le santal vieux qui se dédore De sa viole étincelant Jadis avec flûte ou mandore, Est la Sainte pâle, étalant Le livre

Dame sans trop d\'ardeur à la fois enflammant La rose qui cruelle ou déchirée, et lasse Même du blanc habit de pourpre, le délace Pour ouïr

Au seul souci de voyager Outre une Inde splendide et trouble — Ce salut soit le messager Du temps, cap que ta poupe double Comme sur quelque