Tu dulce-neagră, furios amară Esență Care bântui arborii și gândul, Făcând și desfăcând gânduri și lumi, Iluminând pe dinlăuntru pătimirea Și

Negri vulturi orbi ocolesc prin vreme, Albe rugi se izbesc de ceruri, Vârste vechi se întorc și stau Otrăvite-n lume. Ochii vechi au uitat

Așa se-ntâmplă printre întâlniri și ani, Să fii mult prea adesea căutat și chiar cumva găsit Acolo unde nici nu ești și nici nu ai cum fi. Și

Întuneric, tăcere și pură uitare Se află în miezul oricărui lucru, În adîncul și în esența fiecărui lucru, În adâncul soarelui și al lunii, În

Nimic nu are în sine puterea De a fi mai mult decât este Atuncea când este, în forma-i deplină, Tot ce poate fi. Aproape tot ce trăiește