Petru Cretia

Prostia Prostia, ca slăbiciune a minții, nu este vreo vină, vreun viciu sau vreun păcat, este un dat genetic; cineva este prost așa cum are

Încrederea O vreme a stăpânit printre oameni doar forța, iar legea era bunul plac al celui mai tare. apoi au apărut în cele mai felurite forme,

Cine-a privit doar cerul timp de ani și vârste să știe că a fost cumva bolnav și poate vinovat: de slăbiciunea de viață în a cărei humă încolțesc

E plină lumea de oameni superficiali. Superficiali în ce fac, în ce gândesc și în ce simt. Cu alte cuvinte, lipsiți de capacitatea de a desăvârși

Despre care bucurie, va veti intreba, ca multa pricina de bucurie nu ne-a fost data in anii acestia tulburi si amari. Si totusi ma voi incumeta sa

În hăul mărilor trăiesc, cât stelele de multe, făpturi care nu știu de cer. Din nori cerul arid îi bea pământului tristețea și schimbătoarele vise

Ai vrut să te întorci și să-i zâmbești soartei, dar ea s-a prefăcut în miros de zăpadă. Ai vrut să-ți pui fruntea în poala curată a soartei, dar

Tu dulce-neagră, furios amară Esență Care bântui arborii și gândul, Făcând și desfăcând gânduri și lumi, Iluminând pe dinlăuntru pătimirea Și

Negri vulturi orbi ocolesc prin vreme, Albe rugi se izbesc de ceruri, Vârste vechi se întorc și stau Otrăvite-n lume. Ochii vechi au uitat

Așa se-ntâmplă printre întâlniri și ani, Să fii mult prea adesea căutat și chiar cumva găsit Acolo unde nici nu ești și nici nu ai cum fi. Și

Întuneric, tăcere și pură uitare Se află în miezul oricărui lucru, În adîncul și în esența fiecărui lucru, În adâncul soarelui și al lunii, În

Nimic nu are în sine puterea De a fi mai mult decât este Atuncea când este, în forma-i deplină, Tot ce poate fi. Aproape tot ce trăiește