Poemul VI
de Pablo Neruda(2012)
1 min lectură
Mediu
Poemul VI
Mi te amintesc așa cum erai astă toamnă.
Erai pălăria cenușie și inima liniștită.
În ochii tăi flăcările apusului purtau o luptă.
Și frunzele cădeau în bălțile din sufletul tău.
Întinzându-mi brațele ca o plantă cățărătoare,
frunzele îți împânzeau vocea, calmă și împăcată.
Artificii de venerație în care setea-mi ardea.
Zambilă dulce și albastră răsucită pe sufletul meu.
Îți simt privirea călătorind, și toamna se îndepărtează:
pălărie cenușie, cântec de pasăre, inimă-cămin
către care dorurile-mi adânci au migrat
și săruturile mele s-au răsturnat, fericite ca jarul.
Cer dintr-o corabie. Lot din întinsuri:
amintirea ta se-ncheagă în lumină, în fum, în ape liniștite!
Dincolo de ochii tăi, în depărtare, serile ardeau.
Frunze uscate de toamnă se învârteau în sufletul tău.