În valuri albe mii de focuri Plutesc – e drumul nesfârșit Al robilor; din el se spune Că după veacuri e ursit Câte o stea să se desfacă Și,

Luminile ce fug de ele Și farmecul măreței înfrunziri Le chinuiesc, când știu că-s numai umbra În care adăpost își caută Hidoase

Au adormit în visul pietrei, Au adormit și i-am privit Cum ochii lor uitase-ndată Că mai-nainte cuprinsese - Minune - câmpul înflorit. Erau

II Deasupra celor șapte taine Se-nalță taina cea mai mare, A vremei: fără ea viața Ni s-ar părea că farmec n-are. VI Amurg. Din câmp

Nu mai gândi la zilele apuse, Nu mai privi la umbrele rămase În urmă; sufletele duse În altă lume - cine știe? - poate Ne uită. Când morții