Scafandrierii
din ant. Poezia ieșeană contemporană (1968)
de Nicolae Țațomir(2010)
2 min lectură
Mediu
Suntem scafandrierii adâncului din noi.
Cu tâmplele și ochii sub sticle și oțele,
Uitând că taina încă se-ascunde-n flori și stele,
Ne cufundăm adesea-n vertical convoi...
Visăm o nestemată cu magice puteri
Ce doarme de milenii în scoica fermecată,
Un vis rotund prin care gândirea însetată
Să simtă armonia tăcutelor tăceri.
Plutim flămânzi pe stranii, fluidice poteci,
Bând aer dintr-o ploscă ușoară cum e umbra -
Când tâmplele și ochii își ard lumina-n sumbra,
Acidulata undă a rațiunii reci.
Dezamăgiți de fata morgana din străfund,
Scafandrieri vremelnici ne ridicăm la soare
În fluviul de arome, culori și desfătare
Cu fulgerări de cântec ca păstrăvii pe prund.
Timpanele ni-s arse și mirosul închis,
Iar pe retină faur și caligraf ni-i gândul.
Susurul apei – clarul, parfumul florii – blândul,
Și curcubeul-naltul pe veci pierdute ni-s!
Odinioară pieptul puternic palpita
Îngemănat cu pulsul vieții vegetale,
Iar simțurile toate dădeau măriei-sale
Naturi un bir melodic și struna ei cânta...
Din foișorul tidvei, acum, imperial
Privim împrejurimea tăcută și vasală.
Dar unde ni-i urechea s-audă că se-nșeală
Și unde-i ochiul care să vadă sideral?
Un tril, și basmu-ncepe. Un freamăt... O, minuni
De care fruntea asta mereu se tot lovește
Asmeni unui flutur ce zboară pământește,
Beat de lumini, deasupra adâncilor genuni!