Nicolae Țațomir

E flautul de ceară și tobele-s de pluș; De pâslă-s contrabasul, viola și oboiul. Viorile-și înfundă în catifele boiul Când struna de mătase

Când vântu-și sună-n toamnă metalicul său ștreang Și limba frunzei roșii pe ramul mort tresare, În poala amintirii, ca un motan, îmi

Ulcior de lut cu două toarte: Viață una, alta moarte. Un pas spre orgile furtunii, Alt pas spre harfa albă-a lunii. Când pe-al Odettei braț, o

Pân-a nu-nvăța să caut Te credeam ascunsă-n flaut, Ori înaltă și subțire După struna unei lire. Mi te bănuiam ascunsă Sub o floare, sub o

Dorm goticele umbre pe recele bazalt Lucios ca solzii, vânăt ca plumburile grele, Când peste burgul sumbru se tolănește-nalt Zig-zagul

Nu poate fi, nu este, n-a fost decât așa: Pe bidivii vremii săltând ușor în șa, Parfumul și culoarea și sunetul, purtând În clare transparențe și

Suntem scafandrierii adâncului din noi. Cu tâmplele și ochii sub sticle și oțele, Uitând că taina încă se-ascunde-n flori și stele, Ne cufundăm

În zodia de èpos astronàut O liră-a lunii în zadar mai caut. Va mai sclipi Elada vechea-a lunii În mările tăcerii și furtunii? Se vor mai