Visul unei nopți de iarnă
de Nichita Stănescu(2002)
2 min lectură
Mediu
Apărea în stele dințate
chipul tău de atunci, numai contur.
Nopțile mele, în nopțile mele.
Stam lungit pe zăpadă, privirea
îmi hoinărea printre cetini, în jur,
și nu mi-era frig. Dimpotrivă,
abuream tot ca o pâine albă.
Stelele mă priveau curioase.
O, tu, carne a mea, visătoare,
o, voi, fosforescentelor oase!
Tot viitorul călătorea, călătorea,
de sus, de sub norii cei nevăzuți,
pe fulgii cei albi, căci ningea,
dragostea mea i-apăsa, apăsa,
și ei mi se topeau în răsuflare.
Pân’ la genunchi mi s-ar fi scufundat piciorul,
dacă-aș fi vrut să calc peste gheață,
până la cot mi-ar fi intrat mâna,
de-aș fi voit să mă sprijin mai bine
de trunchiul bradului de lângă mine.
Dar eu abuream trântit în zăpada
ce se topea, mi se topea sub trup.
Apoi se topea pământul și piatra,
și m-aș fi agățat de cer,
dar mi-era teamă că-l rup.
Astfel ajungeam în fundul pământului
tăind, cu trupul, un con de vulcan.
Stelele, capete fără tupuri,
mă iubeau, lunecând simultan
pe-o secundă cât ora, pe-o oră de-un an.
E iarnă, și eu stau întins, pe sub cetini,
și miezul de lavă îl iau și îl pun
sub creștet, și tot nu adorm.
Și, întruna,
din mine spre tine răsar și apun.