Meditație de iarnă
de Nichita Stănescu(2002)
1 min lectură
Mediu
Zidul cerului cenușiu creștea
la capătul câmpiei înghețate.
Pe frânghia-unei raze lăsate dintr-o stea
se cobora încet, cu mâinile-ncleștate,
făptura ce-am avut-o, timidă, străvezie
pe vremea când eram copil.
Cu scoici bătea peste câmpie
un vânt marin, vuind febril.
De ce-mi răsai, o, soare, de lagună,
cristalizându-mi sarea de demult,
ca să plutim pe ceruri, împreună,
și-n amintire să te-ascult?!
A fost o vreme rece, înclinată,
cu ani înceți, sporind tăcerea,
ce nu se mai sfârșeau odată
și nu plecau spre nicăierea
Războiul înfigea-n câmpie
săgeata trupurilor rupte
și tu priveai, copilărie,
moartea, cu clinuri nentrerupte.
De-aceea-mi întretai pe frunte
cu orizontul, dungi fugind
și nu mai vreau să-ntorci spre mine
absurdul chip, plângând, rânjind.
CP