Geneza poemului
de Nichita Stănescu(2002)
1 min lectură
Mediu
Se zgâlțâie învelișul, se modifică-ntruna,
râde și plânge în același timp,
întipărește cerul și mai jos, copacii,
se lasă privit până când el însuși
devine privire,
se preface mort numai ca să-și poată da duhul
în liniște, deasupra lui, păsările lovite
și sufletele bătrâne, sortite pieirii.
Se face elice, rotindu-se înnebunitor,
îndepărtând spre propriile lui margini
tot ce-i mai neînvins în el, mai tare,
mai solemn,
sau, transparent, se lasă străbătut,
adâncit în străfunduri miraculoase,
prin care frumoase cuvinte,
ca niște pești de platină,
dau elegant din coadă.
Oho, dar deodată totul dispare;
rămâne numai papirusul, hârtia, piatra,
soldatul execută ordinul sergentului,
rigida mână ascultă de rigidul suflet.
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Nichita Stănescu
- Tip
- Poezie
- An
- 2002
- Curent
- Neomodernism
- Cuvinte
- 108
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 21
- Actualizat
Cum sa citezi
Nichita Stănescu. “Geneza poemului.” Clasici, Poezie.ro, https://poezie.ro/clasici/nichita-stanescu/poezie/geneza-poemuluiIntrebari frecvente
Comentarii (0)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.