Epica magna
*amintiri de când eram piatră
de Nichita Stănescu(2005)
1 min lectură
Mediu
Ca un răget luminos, în creierul meu
a explodat o celulă ;
de străinătatea prea nouă
în care se afla
rătăcind de la începuturi.
Mințile mi s-au umplut de un miros
de stea moartă,
de animale gândite în vis,
de funingine bolborosind
roșcata înțepenire a pietrei.
Eram atât de rari,
(mi s-au părut că aud)
atât de foarte rari încât
cu toții la un loc
n-am fi putut să umplem unul.
Unul, era departe în viitor
pregătit de împietrirea noastră numai.
Aveam nume,
fiecare alt nume aveam;
trebuia să fi murit îndelung
trebuia să fi pierit profund
ca numele vreunuia dintre noi
să devină cuvânt.
Nume lângă nume și lângă nume
era strigarea
Definitiva moarte numai
ne lega.
ca un cuvânt.
Capul mi s-a umplut de un miros,
oasele, pe dinlăuntru
mi s-au umpiut de un miros
de moarte
mai veche decât viața.
O neputință de a spune doi,
o neadunare cu nimeni,
o neadunare cu nimicul,
ca un răget luminos
mi-a explodat în creier.