Elegia întâia
de Nichita Stănescu(2002)
2 min lectură
Mediu
I.
El începe cu sine și sfârșește
cu sine.
Nu-l vestește nici o aură, nu-l
urmează nici o coadă de cometă.
Din el nu străbate-n afară
nimic; de aceea nu are chip
și nici formă. Ar semăna întrucâtva
cu sfera,
care are cel mai mult trup
învelit cu cea mai stâmtă piele
cu putință. Dar el nu are nici măcar
atâta piele cât sfera.
El este înăuntrul – desăvârșit,
și,
deși fără margini, e profund
limitat.
Dar de văzut nu se vede.
Nu-l urmează istoria
propriilor lui mișcări, așa
cum semnul potcoavei urmează
cu credință
caii…
II.
Nu are nici măcar prezent,
deși e greu de închipuit
cum anume nu-l are.
El este înlăuntrul desăvârșit,
interiorul punctului, mai înghesuit
în sine decât însuși punctul.
III.
El nu se lovește de nimeni
și de nimic, pentru că
n-are nimic dăruit în afară
prin care s-ar putea lovi.
IV.
Aici dorm eu, înconjurat de el.
Totul este inversul totului.
Dar nu i se opune, și
cu atât mai puțin îl neagă:
Spune Nu doar acela
care-l știe pe Da.
Însă el, care știe totul,
la Nu și la Da are foile rupte.
Și nu dorm numai eu aici,
ci și întregul șir de bărbați
al căror nume îl port.
Șirul de bărbați îmi populează
un umăr. Șirul de femei
alt umăr.
Și nici n-au loc. Ei sunt
penele care nu se văd.
Bat din aripi și dorm –
aici,
înlăuntrul desăvârșit,
care începe cu sine
și se sfârșște cu sine,
nevestit de nici o aură,
neurmat de nici o coadă
de cometă.