Străvezime
de Miron Kiropol(2006)
1 min lectură
Mediu
Urma se închide urmărită de ceață
în piatra scuipată de zori.
Noi suntem ultimii călători
la nord în ceea ce mai pare viață.
Obolul e dureros pe ochi.
Noaptea e lungă și spaima mă învață.
Slujesc în lacrimi de deochi
unui vis demult părăginit.
Și cât am vrut am iubit.
Nu pot să spun că nu am avut
mângâierea în sângele pierdut;
măduva în sămânța prospețimii.
Atunci pentru ce îmi e frică
deodată în casa din pod?
Un cutremur de rod
mi-atinge fața cu scumpa lui cruzime.
Și simt că vine
nu știu ce livadă,
o furie de rugăciune pe mâna-mi
care începe să vadă.