Exegeză
de Mircea Streinul(2021)
1 min lectură
Mediu
Ce mult de suflet am grijit!
În pajişti largi de cărţi l-am dus,
în toate crunt l-am ispitit
şi fruntea-i poate sta în sus.
Dar ceasul ist’ mi-a amintit
de trup, pe care l-am lăsat
să-ndure ploile trudit
şi gerurile fără pat.
Plângea de frigul stelelor, îngenunchiat
pe pragul uşii trupul frânt şi plin de răni deschise,
râvnind la gestul care niciodată nu-l poftise
cu sufletul să guste din tacâmul azurat.
Când largi amiezi desfăşurate-n vară semnalau
că grânele s-or consuma-n incandescent fluid,
sta trupul însetat şi bolnav, rezimat de zid –
şi samariţi pe lângă dânsul nu treceau.
Era târziu
(l-al câtelea cântat, nu ştiu;
dar dintre plante, mică oră
se prevestea sonoră)
când trupul, care-atât de mult a vrut să fie
în bună, drept, cu sufletul tovărăşie –
pe piept cu lujer alb de stele a murit
şi-a plâns atuncea sufletul, nedumerit.