Prizonierul din cafea
Ecuatorul și Polii
de Marin Sorescu(2002)
2 min lectură
Mediu
Se inalță oboseala din mine
Ca norul de pe munte, sau ceața din văi,
Când se amestecă norul cu ceața. Undeva sus
(Pe la mijloc de codru verde),
Þi-am trecut ție o parte din povara clipei
De-acum (care e dulce), din povara clipei de ieri,
Un ieri lung-prelung.
Stau cu un pahar cu "toc înalt" în mână
Din care am sorbit doar cafea.
Ar trebui să încep să scriu și eu cu tocul,
Versuri cu toc înalt, e frumos zici,
Dar acestea ce sunt?
Orice prilej de a-ți spune te iubesc e nimerit,
Deci un toast dis-de-dimineață
Cu o cupă de cafea.
Să închinăm acest pahar pentru tot ce vedem in jur.
"Or să creadă că e patriotică". Și ce, nu e?
Mă gândesc la această cameră.
La această măreață dezordine, care apropie oamenii
Pentru vecie.
Sunt clipe cu care ne răscumpărăm viața
Cum muntele plătește cu ferigi dreptul la stănci,
Plătim cu aceste mici gungureli, oftaturi, snopleli
(Leșinați, înviați cu apă și înfașurați în trei cearceafuri!)
Urcușul spre culmea de unde ne vedem noi cel mai bine,
Noi cei întregi, noi cei adevărați, noi cei de
La țărmul dragostei-
Nu simți undeva, departe, un val izbind țărmul?
Lasă pe mal alge mototolite,
Ca foile pe care încerc să te
Descriu și care s-au învălmășit
Printre cearcefuri, perne-
Ce voiam să spun? Asta. Atît.
"E foarte bine"."Binențeles".