Orbul
de Marin Sorescu(2005)
1 min lectură
Mediu
Uneori noaptea -
târziu după miezul nopții
și numai miercurea -
îi revenea vederea.
Era ca și cum
ar fi răsărit brusc o stea,
numai și numai pentru el:
o lumină mare, dulce, catifelată,
o candelă ca pentru prunci,
o lumină cum ar fi aureola din jurul sânului sfânt.
O lumină extraordinară!
Știa că nu va dura mult.
Și ca să aibă o mărturie,
lua creta pusă la-ndemână,
se ducea drept la perete
și scria pe el: \" Văzut\".
Mergea apoi la ușă și scria pe ea:
\" Văzută\".
La fereastră: \" Văzută\".
Pe cuier: \" Văzut\".
Pe dușumea: \" Văzută\".
Bifa ca la un inventar aprig
obiectele din odaia orbirii sale.
Chiar pe mâna în care ținea de obicei toiagul
cu care pipăia, scrijelea febril:
\" Azi pe data de cutare am zărit clar
această mână\"
apoi se culca, ostenit.
În zilele următoare
era un orb normal, un orb fericit,
pentru că toate lucrurile printre care
bâjbâia
le știa văzute.
Și continua să fie un orb fericit, fericit
până când se ștergea creta.