Limite
(a doua varianta)
de Jorge Luis Borges(2005)
2 min lectură
Mediu
Din străzile ce-ngroapă afințitul
E una (care-o fi?) cutreierată
Acuma pentru cea din urmă dată,
Indiferent, de pasul meu, sortitul
De Cel care vieții-i pune norme
Și-o tainică, hieratică măsură
La pași, la umbre, vise și-alte forme
Ce fac și-apoi desfac viața dură.
De-i pentru toate capăt și e vamă,
Niciunde și nicicând, doar strășnicie,
Acuma, oare-aici ne dăm noi seamă
Că bun rămas ne luăm pentru vecie?
Prin geamul gri lumina se ivește.
Din raftul nalt de cărți, pieziș, trunchiată
De colțul mesei, umbra se lățește,
Și-o carte văd: o mai deschid vreodată?
E-n cartierul Sud o poartă veche
Cu urne fin lucrate-n zidărie
Și fructe de nopal fără pereche.
Nu pot intra: e o litografie.
Pentru vecie-o ușă ai închis,
Și o oglindă te așteapă-n van.
Răspântia-ți apare drum deschis,
Și veghea, zeu cu două fețe, lan.
Din amintiri, desigur, este una
Ce-i îngropată pentru totdeauna.
Spre-al lor izvor nu te-or vedea venind
De aur soare, lună de argint.
Nu se întoarnă glasul tău la versul
Ce-n grai de flori și paseri s-a iscat.
Persanu-l spune-n asfințit, i-e mersul
Când greu, când lin: poem de neuitat.
Și-nvârtejitul râu și-oglindă – lacul?
Și-acest vechi ieri spre care azi mă-nclin?
Vor fi ca zidul năruit, săracul,
Distrus pe veci de-o mână de latin.
În zori aud un freamăt depărtat,
Mulțimi gălăgioase pier în zare.
Sunt cei ce m-au iubit și m-au uitat.
Și spațiul, timpul, Borges, totul moare.