În farmec, despletită, din mii și mii de valuri, sărutul vechi, de vrajă l-aruncă-n dar pe maluri. De faldurile mării, de gingașul

Clopot vechi de soare bate În amin, în strâmbătate. Bate-n cer, bate-n adânc… Bate-n trupul meu nătâng! Fum. Tămâie. Lumânări. Visul moare

Fata mea cu păr de ceai vino iar la mine, stai! Să te-apropii, să mă mir, să mă depăn fir de fir.

M-am dus o clipa in Infern, in bolgiile-adanci, dar Dante, ce zugravi in vers etern escroci, si papi, si duci, bacante, pe cand ma insotea, in

Fânul fu răzbit în vară de o coasă milenară. Mai rămase-un fir, sau două. Dăruindu-le cu rouă, noaptea se pierdu în zori, răsădind în urmă

De s-a copt caisul - de cer și dogoare - iau din el, iubito, nu caise, soare.