Sirenele
de I. M. Rascu(2005)
1 min lectură
Mediu
Sirenele pe luciul mării calme,
Când seara-și plânge veșnica-i durere,
Plutesc ușor spre zarea-ndoliată
Gigantici fulgi desprinși din alte sfere.
Plutesc ușor, și-n părul lor de zâne,
Ce le-nveșmntă-n haina de mătasă,
Iși joacă luna stinsele-i reflexe
Și-n ochii lor tot farmecul își lasă.
Apoi pe stânci blănite-n spumă alba
Șoptesc târziu, cu drag înlănțuite,
Și fragede cântări spre cerul nopții
Înalță-n taină firei adormite.
Și cântul lor trezeste marea-ntinsă,
Când spre-nălțimi eterice se stinge,
Căci plâng pe țărm pădurile virgine
Și plânge valul ce de val se-atinge.
Și cântul lor răscoală firea-ntreagă,
Cufundă mari corabii în abisuri,
Corăbii ce porniseră în larguri
Cu pomi de aur și grădini de visuri.
Distruge tot, și tristele catarguri
Plutesc mai negre ca pe ceruri norii...
...Și-atunci, privind spre stâncile vrăjite,
Se duc atrași spre-adâncuri călătorii...