Șapte
de Gheorghe Ene(2011)
2 min lectură
Mediu
Lui Constantin Stan
7 e un număr prim.
E primul pe care îl pun
înainte de 1.
Nu înainte de Unul.
Nu înainte de Totul.
Înainte de toate
numerele care ar sugera
cuiva că nu știu ce
nu se mai poate.
E numărul facerii lumii
după lumina din Cuvînt.
E numărul desfacerii mele
de întunericul
care mă pîndește în gând.
E singurul care
nu vine la rînd.
Singurul care îmi sare
deodată în ochi.
La care m-am oprit
azi, 7.07.1971, orele 7.07,
înainte de a mă opri
din cuvinte
și din imaginarul meu mers
înainte.
E numărul care mă scoate
din orice enumerare
și mă aruncă
la număr
să pun și eu
la nu-știu-ce
un umăr.
E ultimul număr sub soare.
El, primul!
El mi-a numărat mereu ceva pînă acum.
Niște ani de acasă
pe care nu mi-i mai văd
de cînd s-au apucat niște alții
să mă învețe să număr
ca ei.
Niște zile la rând
pe care mereu
aceiași ei mi le fac
săptămînă de patimi.
Niște ore la care
ar trebui să le răspund
pururi prezent
oriunde aș fi
ori aș vrea să mă aflu.
Niște minute în care
nu sînt lăsat nici măcar
să mă car pînă unde
se cară singur tot omul
să se descarce.
Niște secunde care nu vor
să stea ori să intre
în ora exactă a lor.
Niște pași pe care nu-i fac
cum îi cere
mersul care m-ar prinde.
Niște vocale care nu vor
să intre acum
în mult așteptatele lor
păduri de cuvinte.
Niște icnete surde.
Niște răcnete mute.
Niște absurde.
Niște acute.
Niște multe
de astfel de ”niște”.
...Sîntem din nou pe miriște.
care mai întrăznește
să miște?...
Uitați-vă cum ni
se sfîrșește ziua
deodată
și ne trezim
în cea mai plină
de sine din lume
neluminată
noapte.
De azi vom vorbi
doar în șoapte.
...Urăsc numărul 7!
Junimea, 1971