Poveste
de George Bacovia(2004)
1 min lectură
Mediu
Îți aduci aminte de ziua în care ți-am sus că ești frumoasă,
când cu buzele de sânge și cu ochii sclipitori
prin arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,
lăsând gândul spre amorul înțeles de-atâtea ori...
așteptai să fiu poetul îndrăzneț ca niciodată
ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări:
te duceai mereu-nainte înspre o umbră întunecată
ca o pală rătăcire coborând din alte zări.
Ah, mi-ai spus atât d esimplu că ți-i sete de iubire, ne-ascultând decât șoptirea singuraticei păduri,
îți opreai cu mâna sânul și zâmbea a ta privire,
chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.
-Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere,
între om și-ntre femeie mi-ai spus ura dintrecut,
te-am lăsatsă-nșiri povestea cu dureri și cu mistere
Pentru mine ca oricărui trecător necunoscut.
Îți mai aduci aminte când ți-am spus că ești frumoasă
când, în șoaptele pădurii, poate te-am sărutat,
ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă,
Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio îndepărtat.