Călătorii imobile
de Gabriela Scurtu(2004)
1 min lectură
Mediu
și i-am chemat în casă și i-am poftit să stea
pe scaunele noastre cu umbrele-n perete
le-am arătat grădina și le-am adus din ea
o salcie de apă ca să le țin de sete
și au plutit prin casă ușori îngîndurați
tot căutînd o ușă prin care să te vadă
și-am ocolit răspunsul spunîndu-le că am
o veșnicie-n umăr și-o mînă de zăpadă
m-au întrebat de noaptea ne mai trezea și-atunci
cînd tu plecai cu cîinii prin somn la vînătoare
și-am încercat în șoaptă să le arăt din nou
că am o stea pe gură și dacă plîng mă doare
și au vorbit pe urmă aprins despre cărări
dac-au venit pe seară sau dis-de-dimineață
dac-au ajuns cu bine și dacă mai trăiesc
și mi-au mai spus cu teamă că nu mă văd la față
și unde ești și-atuncea necunoscuți pe rînd
au început să plece cu frică și cu milă
și nu le-am spus de tine decît că stai să vii
dintr-o călătorie eternă imobilă