Gabriela Negreanu

Fii medicul meu de suflet – te plătesc oricât; fii cel în care să-mi pot depune cinismul, nevoia de oameni, tandrețile; tu, în care eu m-am

Cine ești tu, din care eu văd doar oglinda? Din care aud doar o voce, o incredibilă echidistanță? O cruzime ubicuă, ca o cădere dintr-o

exiști?…mai exiști? dar copacul acela vorbăreț din fața ferestrei?…dar magnoliile liliacul sulfina și orga de vânt iasomia glicina și buzele tale,

… te-am așteptat, cu ochi de piatră de pasăre de câine cu ochi de om te-am privit fără de fard te-am privit. cum trece luna prin fazele lunii cum

Cine, cum și-n ce fel mai poate să-amenințe?... Am înțeles: sîntem la poarta luminii. Am înțeles: în afara mea există exact atîta rău cît

Numesc revelație integrală realitatea a ceea ce în mine însămi se arată a fi total și diferențiat - atît de total încît nici un alt text

Trebuia Să nu îmi mai pese deloc de mine de gravitație piatră cădere de pulbere Trebuia să iau forma munților Albaștri și

Cu sufletul meu te-aș iubi, Inima neatinsă de alții, nu patima, nu violența, nu erezia văpaia în care viața-mi se pierde strop stins în

Că uneori luam chipul lui, Că uneori, de departe, când se gândea la mine intram în forma umerilor a coapselor lui, Cu inima lui

Să mă cuibăresc lângă tine, tu privind marea; Și vorbindu-mi de toate: filosofie, magie eu – să te ascult, atentă la modul cum îți vibrează pe

Mult timp, o, mult timp Am privit cerul până să învăț ochii lui. Mult s-a lăsat spațiul desfigurat, și câtă inima a curs,