Caii
de Florența Albu(2003)
1 min lectură
Mediu
În zori treceau caii,
frații mei drepți din os de zei.
Austrul le încetinea mișcările,
le subția în aer mușchii, coamele
și gleznele - iar când se încheia
galopul tot, din coapsă la copită,
în aer mai vibra flacăra trupului,
lumina trapului,
văzduhul zvelt.
Treceau și-i mai visam,
și-i mai vedeam,
reluam mișcarea
de unde rămăsese-n aer,
încercam să-mi potrivesc
coama-n lumină, glezna,
arcuirea șirei spinării,
vibrarea mușchilor.
Și doar în mintea mea,
în trapul visului prin insomnii
- și numai gândul, numai cuvintele,
din când în când,
simțeau o clipă dobândită,
desăvârșirea lor
ori o aducere aminte
din alt timp,
când gânditorii cai, poeții cai
pășeau
în armonie
cu aerul, cu apa și cu focul.