Către sfârșit de vară...
de Felix SIMA(2008)
2 min lectură
Mediu
Către sfârșit de vară, așadară,
Adoarme Maica Vieții, an de an...
Se odihnește și-nfioară
Pe un urcuș de sălcioară,
Pe un căluș de la vioară,
Precum și noi... din zi în zi...
Ce-o fi... o fi... Ce-om mai găsi...
Va fi trezită, cu ușor,
De un cocoș prevestitor
(Al zânelor, al nopților)
Ce va cânta a treia oară,
De peste pietre de hotară,
Spre-a-ndeplini un ritual...
Pe un inel... pe un caval...
Cu florile de măr... în păr...
*
Cum doarme trupul Maicii...
Tulpină veștejită...
Și viața ei se cerne,
Ca și a mea, prin sită
Și înghițită, mai apoi,
De-un cal cu ham,
De-un car cu boi,
Într-un sicriu
Ce nu-l mai știu,
La cumpăna ce-o face pasul
Și se-ntrevede, palid, glasul
Și se așterne: Parastasul...
*
Sufletul meu rămâne treaz
Sărind același vechi pârleaz,
Aerian – subpământean,
Purtând de grijă, an de an,
Copiilor ce cresc la foc,
Spălați pe față la un scoc,
Stropiți cu fir de busuioc,
Aduși la nuntă, la soroc,
Fecundizați din loc în loc
Și alăptați din vechea oală
Ca dintr-o țâță vegetală
Ce descompune și ivește
Sămânța care ne hrănește,
Sămânța care ne unește...
În chip ascuns... cu Hram de Pește,
*
Maică Bună și Bătrână,
Þi-o fi brâul tot de lână
Descusută de pe Lună...
Mă-nfioară, mă-ncunună...
Maică Blândă, Brâu de scamă,
Caii, singuri, se deshamă...
Și rămâne Trupul gol...
Oase albe... la subsol...
Iar mai sus, la Dumnezeu,
Oasele Tatălui meu...
Sfinte sunt, pe sub pământ,
Pe sub Cer...
sub Legământ...