Emil Giurgiuca›Poezii

Pentru cine te-ai gătit cu atâtea petale? Cui îi surâzi din zori Până-n seară? Vântul și-a pus sandale De raze de soare. Dar ochii tăi nu se

În aerul ca apa de munte Cicoarea ochiul și-l va deschide Și sufletu-nflorit în larguri mii de Guri de argint va ridica spre a zilei

Cuvintele sunt grunjii de culori, Reflexe din jăratecul latent, Esențe vii, nescuturate flori Și semne unui sens incandescent. Ce-i risipit, cu

Rămas bună țarină a belșugului Și-a copilăriei mele cuib de cuc! N-o să mai cresc, n-o să mai cânt pe drumul plugului Și smuls de lângă boii

Brusc smuls dintr-un jgheab de fântână, Frâu de stropi de pe bot i-atârna. Ochiul furase ce-avea să rămână, Capul pornea, se-ntorcea. În

Tare-i de aer și deschis Copacul meu de aburi scris, Că orice umbră trecătoare Îl surpă-n el ca-ntr-o uitare. Din nevăzut când iar îl

Cercuri de sori și uimiri, Umbre de iriși subțiri Tremură-n liniștea ei. Păru-nstelat, ochii grei Ca marea nestinselor zări, Brațele,