rugă inutilă 2
de Emil Cioran(2004)
1 min lectură
Mediu
„ ...regretul de a nu fi plantă, cine să-l priceapă ? Pe cine să-l înduioșeze dorul vegetal ? Să fii o floare în care se îngroapă razele și dorm visele pămîntului și pe care s-o culeagă un înger trist, spulberîndu-i petalele cu un suflu cald și nostalgic ! [...] Regretul vegetal te apropie tot mai mult de paradis decît religiile laolaltă. Parcă toate celulele ar reface drumul înapoi, spre somnul naturii, spre uitare [...] Numai ca plantă ești în paradis. Prea mult am trecut de această treaptă. Cît trebuie să distrugem pentru refacerea paradisului ! Păcatul nu este decît imposibilitatea uitării. Starea de cădere, ce definește, forma de viață umană, este o exasperare bolnăvicioasă a conștiinței. Ceea ce nu însemnă decît posibilitatea unei ființe de a sta alături de Dumnezeu. Plantele se odihnesc în El, în uitarea eternă. Cu cît ești mai treaz – mai departe, adică, de plantă, cu atît ești mai aproape de paradis, prin nostalgie, iar chinul zilnic, al spiritului te înfrățește, prin regret, cu lumea vegetală.” [Lacrimi și sfinți, p.182-183]