Elena Văcărescu

Iar dacă îți devin străină Și cântecu-mi de început Grăirea n-a ales, divină, A plaiului ce m-a născut. Seninul dulce grai în care Lin, ruga,

Fii bucuros, iubite, in iarba matasoasa ; Parfumul primaverii se simte tot mai greu ; Vezi, lunca-i inflorita si canta si-i frumoasa. Fii bucuros,

Simt dulce mâna-ți dragă în mâinile-mi febrile ! Lin, degetele tale le-ating, de catifea,. Năvalnice extaze mă copleșesc, subtile, Și fire

Eu te-am iubit întotdeauna. Din liniștitul început Și până-n ceasul de acuma, mai sumbru și mai învrăjbit, Ca un refren ce te subjugă, și-l tot

Tu-arunci sclipiri de soare pe șesuri și coline, Spre coastele în floare apleci copaci străbuni, Și mările le legeni ca niște cupe pline În ritmul

Ce năzuiesc în tine să aflu nu-i beție, Nici potolirea vreunui dor greu, nesăbuit. Vezi, mâna mea nu arde cand mâna ta o-mbie, Nici fruntea-mi

În tot ce-i alb mi-am pus iubirea mea: Zăpezi și flori plăpânde din livadă, Dar florile-ncepură a cădea Și în april nu mai găsești zăpadă. În

De-ai ști acele zile ce n-am trăit nicicând ! Lungi zile de-aăteptare, și care nu mai sunt ! Desfășurarea iute de ore-nfrigurate Și cele