Rabdă, inimă
de Dumitru Matcovschi(2005)
2 min lectură
Mediu
Există, mai există lucruri sfinte.
Respiri cu ele, condamnat, uitat.
Culegi, alegi cuvinte din cuvinte...
Și anii, clipe, trec, se duc, păcat.
Să fugi ai vrea, de lume și de sine,
în simțământ să te ascunzi, în simțământ.
Î-mi pare rău că nu am două inimi,
cu amândouă să trăiesc, să plâng, să cânt.
De pâine inima cea dreaptă, nu de piatră.
Și omului cu ea îi este dat
să fie om, să țină foc în vatră,
să treacă-n lumea celor drepți nevinovat.
Cum să trăiești? Și unde, unde, unde ?
Pe malul Nistrului războiul e în toi...
La judecata de apoi toți vom răspunde!
Nu minte nimeni judecata de apoi.
Imensă lumea, are margini și nu are.
Și fiare-n lume, tare multe fiare sunt.
Cine așteaptă, de la cine îndurare?
Mor oamenii – tineri, bătrâni, cărunți.
Ca zăpada foaia albă de pe masă.
Scrii și scrii, vin zile, nopți pustii.
Nesăbuința arta cea simandicoasă.
Și poeții-alchimiștii mor de vii.
Bietul om! Nimicnicit de tăvăluge,
î-și poartă crucea și aievea, și în vis,
și anii trec și ne petrec, viața se duce.
Iar dănțuim pe margini de abis.
Sărăntoace versurile mele.
Sărăntoc și eu cu ele, ieri și azi.
Și mi-i ciudă, și mi-i negru, și mi-i jele,
și pe tot ce-i artă moartă am necaz.
Rabdă inimă! Că alta n-ai ce face.
Este unul peste noi, mai sus de noi.
Crede-n el, numai în el, ca toți săracii,
și așteaptă veacul de apoi.