Și ploaia vine albă...
de Dragoș Vicol(2010)
1 min lectură
Mediu
Și ploaia vine albă, densă, caldă
Pe culmi, peste poieni, peste genuni
Stau arborii cu palmele întinse
Și-un foșnet larg prin cetiniș răsună.
Alunecând printre nervuri și aripi
Ploaia pătrunde-n sufletul pădurii -
Și cețuri albe se preling din piscuri
Și-n ceață, însetați, rotesc vulturii.
Și vine-un ceas când umbrele pășesc
Printre copaci, ca vulpile roșcate -
Când peste ramuri plouă cu-nstelări
Și totul iese din singurătate -
Un ceas când mușchiul fumegă ușor,
Când lemnul viu, lovit de stele, sună,
Când cerului îi este dor de munți,
Iar munților le este dor de lună...