Împinși făr-încetare spre liniștit liman, În etern întuneric pierim delaolaltă, Și nu se poate oare pe-acest etern noian S-aruncăm ancora

Tânără, frumoasă, soață credincioasă, Și maică duioasă au fost cât trăi; Și tocmai ca floarea, ce o arde boarea, Pe a sa mlădiță Căzu și

Pe un șes neted, ce dezvelește Pajiște vie cu mii de flori, Pe care crește și înverzește Un stejar mândru mai pân’ la nori, Dar el e singur,

Glasul tău îi fraged, glasul tău pătrunde, Și îmi dă speranță rugăciunea ta. Eu sufăr, și Domnul poate să te-asculte, Deci și pentru mine să-l

Dedicat României Am fost și eu român, Dar m-am făcut păgân, Căci tânăr fiind, Bietul meu pământ, De tătari călcat, Ei sclav m-au luat. . . .

Tinerețe ce-ai trecut, De ce nu pot să te uit? Căci dorul tău este chin, Ca după miere venin. Tânjesc și sunt mâhnit, nu am cui să dau mâna, La

Însuși în singurătate, Strig, mă vaiet, cine-aude? Inima mea, ticăloasa, Mii de dureri o cuprinde. Moarte, a mea mângâiere, Ce zăbovești de nu

Tălmăcire a meditației a XXXV-a Le papillon de Lamartine Primăvara să se nască, ca roza să treacă, Pe-a zefirului aripi să înoate în

În a mea liră de abanos Sunam odinioară Într-o poieniță Încetișor și armonios; Și iată se pogoară O albă porumbiță Și pe lira mea se pune, Și,

Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni. În tânăra floare a tinerei vârste, Gustăi fericirea unui amor fraged; Dar vai! veșteziră

Ah, lacomă moarte, gelat mult cumplit, Mi-ai răpit soția mult mie amată; M-ai lăsat nemernic, în suflet rănit, Și mi-ai dat o rană prea