Oamenii ca florile
de Charles Bukowski(2009)
2 min lectură
Mediu
ce de-a muzici
pe străzi-
în sfârșit
oamenii-s ca florile
polițiștii și-au predat
insignele
soldații și-au aruncat
armele
nu mai avem nevoie de pușcării
sau de ziare de ospicii sau de
lacăte pe uși
o femeie dă buzna pe ușă
IA-MÃ! IUBEȘTE-MÃ!
e frumoasă ca o țigară după
o masă cu friptane
o iau
dar după ce pleacă
mă simt ciudat
încui ușa
scot un pistol dintr-un sertar
are și el
felurile lui de iubire
IUBIRE! IUBIRE! IUBIRE!
cântă mulțimile pe străzi
trag prin fereastră
cioburile-mi taie fața și brațele
nimeresc un băiețel de 12 ani
un bătrân cu barbă
și-o fată superbă ca
florile de liliac
mulțimile se opresc din cântat
și mă privesc
stau în dreptul ferestrei sparte
am fața înecată în sânge
\"asta\" le urlu \"a fost în apărarea
sărăciei sufletului și-n apărarea libertății
de a nu iubi!\"
\"nu-l mai băgați în seamă\" strigă cineva
\"e nebun
a trăit prea mult timp ca un câine\"
intru în bucătărie
mă așez și-mi torn un
pahar cu whiskey
hotărăsc că singura definiție
a Adevărului(mereu schimbător)
e aceea că este acel lucru sau acțiune
sau credință pe care mulțimile o
resping
aud o bătaie în ușă
e aceeași femeie
e superbă e ca și cum ai
găsi o broască verde și grasă-n
grădină
mai am două gloanțe
și le folosesc pe-amândouă
nimic în aer doar norii
nimic în aer doar ploaia
viața oricui e prea scurtă
ca să afle vreun sens și
cărțile-s risipă
stau și-i ascult
cum cântă
stau și
ascult
* din volumul \"dragoste e un câine venit din iad\";
Ed. Polirom, 2007